Declarațiile PCRM în perioada alegerilor parlamentare din 2019

Declarații, sesizări, poziții și apeluri emise de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova în perioada alegerilor parlamentare din 2019. Informațiile sunt preluate în întregime de pe site-ul partidului pcrm.md și din alte surse oficiale afiliate formațiunii.

ianuarie 2019

---

15 ian 2019

Poziţia PCRM privind participarea la dezbaterile publice “Referendum-2019”

General Media Group Corp S.R.L.
Telestar Media S.R.L.

Prin prezenta, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, concurent electoral la referendumul republican consultativ din 24 februarie 2019 aduce la cunoştinţă că va participa numai la dezbaterile televizate la temă “Referendum republican 2019” organizate de televiziunea publică – IPNA “Teleradio-Moldova”.

În jocurile organizate de televiziunile afiliate Partidului Democrat care a iniţiat şi promovează referendumul în scopul de manipulare a electoratului în ziua alegerilor parlamentare, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova nu participă.

Preşedintele PCRM,
Vladimir Voronin

10 ian 2019

Contestaţie PCRM la CEC

Către Comisia Electorală Centrală

Prin prezenta, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, concurent electoral la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019 a stabilit următoarele:

Candidat la funcţia de deputat în Parlamentul RM pe circumscripţia uninominală nr. 25 mun. Chişinău Mîndru Victor la data de 26 decembrie 2018 ora 10.00 a înregistrat la Consiliul electoral de circumscripţia electorală uninominală nr. 25 mun. Chişinău grupul de iniţiativă, ulterior – peste o oră şi jumătate – a ridicat listele de subscripţie şi deja la ora 16.00 aceeaşi zi a depus listele de subscripţie completate cu peste 500 de semnături.

Reiterăm, că fizic este imposibil de a colecta un număr de semnături în astfel de cantităţi într-o localitate cu blocurile locative cu multe etaje timp doar de 4 ore.

Este evident faptul că listele de subscripţie în susţinerea candidatului Victor Mîndru au fost falsificate. Sub aspect procedural menţionăm că pentru a verifica neautenticitate a semnăturilor este suficient de a examina cronologia şi persoanele semnatare pentru a stabili că acestea au fost colectate cu încălcări ale procedurii stabilite.

În partea ce ţine de preluarea spre completare a listelor de subscripţie, specificăm faptul că potrivit art.47 alin.(2) din Codul electoral, au dreptul de a colecta semnături candidaţi, inclusiv cei independenţi şi membrii grupului de iniţiativă care desemnează şi/sau susţin aceşti candidaţi la alegeri, persoanele împuternicite de aceştia, precum şi membrii grupului de iniţiativă.

La o simplă analiză a numărului de persoane împuternicite de Victor Mîndru în coraport cu numărul semnăturilor acumulate, este evident că semnăturile au fost colectate de alte persoane, prin ce se încalcă şi norma prevăzută de alin.(6) art. 47 Codului electoral.

Încălcarea normelor indicate în partea ce ţine de completarea listelor de subscripţie are ca efect declararea acestora nule şi neaventive, astfel cum prevede art. 48 alin. (4) lit.c) din Codul electoral.

Totodată, conform pct. 41 din Regulamentul privind modul de întocmire, autentificare, prezentare şi verificare a listelor de subscripţie, aprobat de CEC, dacă la verificarea listelor de subscripţie se depistează semnături repetate în mai multe liste, persoane care nu au dreptul la vot, persoane fictive sau care nu au domiciliu pe teritoriul respectiv, semnăturile persoanelor menţionate se consideră nevalabile şi se exclud. Conform pct. 42 este stabilit că listele de subscripţie întocmite până la data începerii perioadei de desemnare a candidaţilor (…), listele de subscripţie care nu au fost semnate de colectorul în modul stabilit la pct. 25 din prezentul Regulament (…), se consideră nule şi neavenite.

În acest sens specificăm că pentru a evidenţia caracterul fraudulos al listelor de subscripţie completate manual de una şi aceeaşi persoană nu sunt necesare cunoştinţe speciale combinate cu proceduri tehnice, gen expertiza grafoscopică.

Astfel, solicităm respectuos examinarea informaţiei cu constatarea ilegalităţii hotărârii cu privire la înregistrarea Mîndru Victor în calitate de candidat la funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, desemnat de către Partidul Democrat din Moldova, în circumscripţia electorală uninominală nr. 25 mun. Chişinău, preluarea de către CEC a integrului dosar depus de dl V. Mîndru, inclusiv a listelor de subscripţie prezentate cu reverificarea în totalitate a acestora.

Cu respect,

Elena Bodnarenco,
Secretarul CC al PCRM

decembrie 2018

---

21 dec 2018

Scrisoarea deschisă de la PCRM către CEC

Comisiei Electorale Centrale

Conform legislaţiei naţionale partidele politice şi organizaţiile social-politice participă la acţiuni electorale din data de 26 decembrie 2018, agitaţia electorală se începe la 24 ianuarie 2019.

În acelaşi timp unele partidele politice şi organizaţii social-politice deja au început campania electorală prin utilizarea abuzivă a resurselor administrative la nivel naţional: contopirea partidului cu statul, utilizarea abuzivă a resurselor administrative şi coruperea cetăţenilor.

Utilizarea resurselor administrative la nivel de circumscripţie uninominală s-a atribuit prin proiecte adoptate şi implementate din banii publici dar prezentate din numele partidelor de la guvernare: deschiderea diferitor edificii social-culturale, obiectelor de infrastructură, distribuirea cadourilor cetăţenilor etc. (PDM, PSRM, PPŞ).

O abatere din partea partidelor este şi prezentarea publică a candidaţilor înainte de termen pe circumscripţii uninominale create pe teritoriul Republicii Moldova – PSRM (din septembrie 2018 până în noiembrie 2018 a prezentat public 43 din 46 candidaţi).

Drept început de campanie înainte de termenul legal prevăzut pot fi interpretate şi acţiunile de pregătire şi difuzare prin mass-media a informaţiei cu tenta electorală în perioada preelectorală (PDM, PSRM, PPŞ, PAS, PPPDA), care au desfăşurat întâlniri cu cetăţenii şi au distribuit materiale de informare.

Aceste acţiuni sunt încălcări masive şi grave a legislaţiei naţionale.

Potrivit art. 1811 din Codul penal coruperea alegătorilor, adică oferirea sau darea de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite sau să nu îşi exercite drepturile electorale în cadrul alegerilor, se pedepseşte cu până la 5 ani de închisoare.

Solicităm întreprinderea măsurilor către partidele politice vizate în scopul asigurării dreptului cetăţenilor la o alegere liberă, precum şi a drepturilor egale concurenţilor electorali.

Cu respect,

Vladimir Voronin,
Preşedintele PCRM

20 dec 2018

Cererea oficială a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova

Comisiei Electorale Centrale

În conformitate cu Hotărârea Parlamentului nr. 293 din 27 iulie 2018 data alegerilor parlamentare a fost stabilită pentru 24 februarie 2019.

Potrivit art. 46 al Codului Electoral organizarea şi efectuarea alegerilor parlamentare se petrece cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua alegerilor, ce revine la 26 decembrie 2018, agitaţia electorală cu 30 de zile înainte de alegeri, ce revine la 24 ianuarie 2019.

Unele partide politice (PSRM, PD, Partidul Şor ş. a.) deja au început procesul de prezentare şi mediatizare prealabilă a candidaţilor pe circumscripţiile uninominale prin ce se încalcă flagrant legislaţia în vigoare.

Acţiunile partidelor de înaintare a candidaţilor precum şi a persoanelor înaintate în calitate de candidaţi pe circumscripţii uninominale se organizează public cu participarea cetăţenilor fără apartenenţa de partid, şi sunt mediatizate pe larg de sursele mediatice afiliate acestor partide şi nu numai.

Ca exemplu, Partidul Socialiştilor din Republica Moldova prin intermediul mass-media direct îndemnă alegătorii de a da votul în susţinerea candidaţilor înaintaţi de către PSRM.

Prin răspândirea imaginii acestor candidaţi şi informaţiei privind biografia şi averea lor se efectuează prezentarea prealabilă, prin ce se încalcă art. 52 al. (4) Codului Electoral, care prevede expres că agitaţia electorală se permite doar după înregistrarea concurentului electoral. Drept agitaţie electorală se poate califica şi participarea persoanelor înaintate la diferite acţiuni de caritate, înmânarea cadourilor şi ajutoarelor materiale, la lansarea obiectelor social-culturale la nivel local şi raional. Agitaţia electorală are un singur scop de a determina alegătorii să voteze un anumit candidat, ce este prematur şi, respectiv, este de natură să afecteze şi să influenţeze rezultatele alegerilor.

Conform art. 41 alin. (2) lit. b), i) şi alin. (4) Codului Electoral toate cheltuielile pentru campanie electorală, inclusiv achitarea materialelor de agitaţie se efectuează din mijloacele de pe contul cu menţiunea “Fond electoral” cu indicarea obligatorie pe materialele publicate inscripţiei “Achitat din Fondul electoral”. În materialele anexate astfel de inscripţie nu se conţine, ce confirmă finanţarea ascunsă a campaniei electorale a partidului.

În contextul celor expuse solicităm verificarea acţiunilor acestor partide, tragerea la răspundere şi penalizarea lor în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Cu respect,

Vladimir Voronin,
Preşedintele PCRM

Scrisoarea deschisă la CEC şi BNS de la Preşedintele PCRM Vladimir Voronin

Biroului Naţional de Statistică
Comisiei Electorale Centrale

Conform informaţiei CEC din 10.12.2018 numărul alegatorilor în Republica Moldova este indicat de 3 265 997 oameni.

În acelaşi timp datele Biroului Naţional de Statistică arată că în total populaţia în Republica Moldova este de 2 998 235 oameni, din care 482 703 sunt copii de la 0 până 14 ani.

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova solicită explicaţii referitor divergenţelor dintre datele CEC şi BNS cu aducerea acestor date în concordanţa până la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019.

Preşedintele PCRM
Vladimir Voronin

octombrie 2018

---

20 oct 2018

Adresare către poporul Moldovei în legătură cu aniversarea a 25-ea a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova

Stimaţi concetăţeni!

Partidul Comuniştilor îşi marchează jubileul său de 25 de ani. Această perioadă de timp e o parte a istoriei ţării şi a istoriei noastre comune.

Pe parcursul unui sfert de secol, Partidul Comuniştilor a fost alături de dumneavoastră, cu întreg poporul. Împreună, am făurit bunurile ţării, am apărat şi am construit statul independent şi suveran cu numele Moldova.

Din ziua fondării partidului, noi, comuniştii, întotdeauna ne-am aflat în prima linie a luptei pentru drepturile fundamentale ale cetăţenilor de rând, pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii lor, pentru echitate socială. Scopurile politice pe care ni le propunem întotdeauna au la baza lor speranţele şi năzuinţele majorităţii poporului moldovenesc multinaţional.

Împreună cu societatea moldovenească, am parcurs diferite perioade – perioada de luptă cu cei care au distrus ţara sovietică în anii 90; perioada de făurire, de recăpătare a speranţei şi de întrevedere a unui viitor; perioada rezistenţei stradale şi parlamentare în faţa pogromiştilor şi a puciştilor, care în mod conştient şi necruţător duc Moldova spre lichidarea statalităţii ei.

Noi, comuniştii moldoveni, vă suntem recunoscători dumneavoastră, cetăţenilor ţării, pentru acea încredere pe care aţi manifestat-o în mod constant faţă de partidul nostru. Datorită voturilor pe care ni le-aţi oferit anume nouă, Partidul Comuniştilor, de şapte ori din opt, a acumulat majoritatea de voturi la alegerile parlamentare. De două ori, am obţinut mandatul pentru conducerea ţării. Şi comuniştii au îndreptăţit în mod onorabil încrederea dumneavoastră. Perioada de opt ani a guvernării comuniştilor pe bună dreptate este considerată cea mai productivă şi rezultativă în întreaga istorie de 27 de ani a independenţei Republicii Moldova.

Aflându-ne în opoziţie, noi am continuat să ne conducem cu aceeaşi stricteţe şi consecvenţă de principiile şi obiectivele noastre, pe care le-am formulat împreună cu dumneavoastră.

Astăzi am ajuns la un moment hotărâtor pentru Moldova şi poporul ei. Îşi va păstra oare ţara noastră dreptul de a fi stat independent şi suveran, va deveni liberă, sfărâmând lanţurile dictaturii – asta din nou depinde de noi împreună cu dumneavoastră. Judecata publica întregului popor asupra uzurpatorilor puterii şi hoţilor, care au furat nu numai un miliard; stârpirea cât mai rapidă a banditismului şi corupţiei, inclusiv în structurile puterii; restaurarea în ţară a legalităţii şi democraţiei; anularea tuturor deciziilor neconforme cu legea luate de Parlament, Guvern şi Curtea Constituţională; introducerea interdicţiei pentru persoanele cu cetăţenie dublă de a ocupa funcţii înalte în stat; restricţii prin lege pentru organizaţiile politice şi obşteşti care pledează pentru lichidarea statului moldovenesc; revenirea la politica socială sigură – iată doar cele mai importante obiective ale Partidului Comuniştilor după alegerile parlamentare.

Noi suntem încredinţaţi în forţele noastre. Doar partidul nostru deţine experienţa conducerii eficiente a ţării într-o situaţie asemănătoare cu cea de astăzi – situaţie de criză.

Noi ştim ce să facem şi cum să facem pentru a opri dezmăţul dezlănţuit în ţară şi a readuce Moldova pe calea făuririi şi a dezvoltării dinamice.

Va fi sau nu va fi făcută ordine în ţară, se va elibera sau nu poporul moldovenesc de oameni corupţi, de hoţi şi oligarhi – asta depinde de capacitatea noastră de a uni eforturile tuturor şi ale fiecăruia.

Doar noi împreună cu dumneavoastră, poporul, vom putea reuşi să schimbăm situaţia de astăzi, ceea ce înseamnă să răsturnăm regimul oligarhic şi să lichidăm consecinţele în urma conducerii timp de mulţi ani a ţării de către o guvernare antipopulară şi antistatală.

Noi trebuie să ne unim din nou!
Să ne unim pentru a învinge sărăcia, degradarea, trădarea!
Să ne unim în numele Moldovei şi al viitorului ei!
Noi, comuniştii, nu vă vom dezamăgi!

Discursul lui Vladimir Voronin, preşedinte al PCRM, la Plenara festivă a CC, consacrată aniversării a 25-ea a PCRM

Tovarăşi! Dragi colegi, stimaţi oaspeţi!

Este bine cunoscut şi demonstrat faptul că magia cifrelor are o putere uimitoare asupra oamenilor. Şi când noi rostim “25 de ani”, “un sfert de secol”, involuntar, trăim un sentiment de emoţie. Ceea ce nu e de mirare. Pentru mulţi tovarăşi, membri ai partidului nostru, la fel cum şi pentru mulţi dintre dumneavoastră, cei prezenţi acum în sală, asta e o jumătate din viaţa conştientă. Deci, asta e o mare parte de viaţă consacrată partidului, ideii, cauzei noastre măreţe comune. Fiecare din cei care se află aici, fiecare din acele mii şi mii colegi de partid, care n-au putut încăpea în această sală, au dreptul să spună despre sine cu toată fermitatea şi convingerea: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova este viaţa mea, este destinul meu!

Mă adresez dumneavoastră, veteranilor PCRM, oamenilor de la care a început viaţa partidului nostru, şi vreau să vă adresez o întrebare retorică: oare cineva dintre noi s-a gândit atunci, în acele îngrozitoare şi alarmante zile de la începutul anilor 90, că noi vom ajunge să sărbătorim într-o atmosferă festivă jubileul de 25 de ani al partidului nostru? Desigur, nimeni nu s-a gândit la asta. Atunci în general nu era posibil să presupui ce va fi chiar şi într-un viitor apropiat.

Atunci, adică acea vreme de la începutul anilor 90, a fost timpul unei prăbuşiri totale. Prăbuşirea obişnuitului tablou al unei vieţi în care nu exista ură şi învrăjbire naţională, război şi vărsare de sânge; prăbuşirea unui model social-economic unic, care excludea sărăcia şi şomajul; prăbuşirea legăturilor şi relaţiilor – între republicile frăţeşti de ieri şi între oameni; prăbuşirea speranţelor şi a perspectivelor pentru fiecare om.

Există o frază bine cunoscută: Omenirea îşi ia rămas bun de la trecutul său râzând. Dar nouă şi până în ziua de astăzi, când ne amintim ce au făcut cu Uniunea Sovietică trădătorii şi degeneraţii, ochii ni se umezesc de lacrimi. În cei 25 de ani ce s-au scurs de atunci, certitudinea că măreţul stat care a învins fascismul, a cucerit Cosmosul şi a construit o societate a echităţii sociale, a fost jertfa unei înalte trădări, a unui complot în fruntea căruia s-a aflat însuşi secretarul general al CC al PCUS, devine din ce în ce mai fermă. Aiureli şi prostii spun cei ce afirmă cum că Uniunea Sovietică s-a prăbuşit sub povara contradicţiilor sale interne. Dacă modelul sovietic ar fi de bună seamă nefuncţional şi neviabil, în acest caz, e îndoielnic faptul că Uniunea Europeană l-ar fi preluat în totalitate, până la cele mai mici detalii.

Perioada de stabilitate şi bunăstare

Eficacitatea şi caracterul progresist al modelului socialist le demonstrează în mod elocvent chiar şi exemplul Moldovei. O margine agrară a Rusiei ţariste, apoi o provincie analfabetă şi lipsită de drepturi a României, Moldova doar datorită puterii sovietice s-a transformat într-un model de dezvoltare multilaterală şi de modernizare de proporţii cu ritmuri pur şi simplu neverosimile. Un nivel de dezvoltare ca cel pe care Moldova l-a atins în timpul sovietic, ea nu-l va mai avea nicicând. În acel timp, ea a ajuns să aibă o industrie dezvoltată, inclusiv domenii bazate pe realizări ştiinţifice, care funcţionau în cadrul complexului militar unional şi al cosmosului; de asemenea, ea a ajuns să aibă şi o agricultură unică, aceasta dezvoltându-se prin aplicarea unor tehnologii avansate; a ajuns să aibă şi sisteme performante de ocrotire a sănătăţii cetăţenilor şi de instruire a copiilor şi tineretului. Aici se dezvolta cu mult succes ştiinţa fundamentală şi originala cultură naţională. Creşteau oraşele. Chişinăul a devenit unul din cele mai moderne proiecte urbanistice din Uniunea Sovietică, totodată, el păstrându-şi confortul specific localităţilor provinciale. Satele moldoveneşti se dezvoltau întrunind în aspectul lor infrastructura de trai şi cea socială cu un complex agrar-industrial modern, care corespundea standardelor mondiale.

Fiind promotoarea unei politici de dezvoltare egală şi proporţională a tuturor republicilor unionale, Puterea Sovietică a transformat Moldova în grădina înfloritoare a Uniunii Sovietice.

Doar în cadrul ideologiei sovietice internaţionaliste locuitorii Moldovei au putut să-şi manifeste în deplină măsură principalele sale calităţi, şi anume: toleranţa, priceperea de a găsi limbaj comun cu alte popoare, de a lua de la ele tot ce aveau mai bun şi, la rândul lor, de a le dărui acestora tot ce aveau şi ei mai bun.

Orice s-ar vorbi şi s-ar spune pentru a îndreptăţi trădările ce s-au făcut, în Moldova limba şi cultura naţională niciodată n-au fost persecutate. Dimpotrivă, au fost deschise mai multe teatre naţionale, actorii pentru aceste teatre fiind pregătiţi, de fapt, la Moscova. În limba moldovenească se editau multe cărţi şi ziare. Grila televiziunii şi radioului nu afecta prin nimic limba naţională. Studioul “Moldova-Film” a produs în acea perioadă multe filme care şi-au cucerit popularitate în întreaga Uniune Sovietică. La fel era bine cunoscută în întreaga Uniune Sovietică şi estrada moldovenească. În toate oraşele şi satele Moldovei activau colective folclorice, vocale, de dans, corale. În această situaţie, nu exista nici un fel de ilegalitate culturală. Premiile de stat şi premiul Comsomolului Leninist, actualii unionişti din rândurile intelectualităţii naţionale, crescute în leagănul sovietic, aceştia le primeau pentru opere închinate partidului, Comsomolului şi lui Lenin.

Perioada sovietică a fost cu adevărat una de stabilitate şi bunăstare. Nivelul de trai în Moldova era atunci unul din cele mai înalte din URSS. Uitaţi-vă la satele moldoveneşti de astăzi. În anii 70-80 ai secolului trecut au fost construite, de fapt, toate satele moldoveneşti. Până la declanşarea proceselor distructive antisovietice, majoritatea covârşitoare a locuitorilor Moldovei nu aveau motive să se plângă de soarta lor, să-şi dorească o altă viaţă. Şi nu e de mirare că, până şi după crizele social-economice provocate în mod intenţionat, până şi după nebunia mitingurilor din anii 80-90, în pofida piedicilor care le-au fost puse, la referendumul unional, cetăţenii Moldovei au votat masiv pentru păstrarea Uniunii Sovietice.

Sabatul din piaţă

Dar aşa-numita guvernare democratică chiar de la bun început a demonstrat că ei nu-i pasă de opinia poporului. Prima acţiune a acestei guvernări, născută de sabatul antisovietic, anticomunist şi antinaţional de piaţă, a fost interzicerea Partidului Comunist. Acesta a fost, de fapt, un omor păgân, aş zice, un omor ritual. Un omor al propriului trecut. Doar multe dintre persoanele care au închegat aşa-zisa noua putere s-au dovedit a fi bănuitor de cunoscute. Şi, odată cu înscăunarea lor la putere, în Moldova a venit un timp îngrozitor. Timpul vârcolacilor. Profesorii de ieri de comunism ştiinţific, poeţi comsomolişti, secretari şi instructori ai CC, foşti colaboratori ai KGB-ului ce întruchipau în sine cel mai perfid şi mai mucegăit dogmatism, care a făcut atâta rău societăţii sovietice, de odată, brusc, au început să se prezinte pe sine ca jertfe ale “represaliilor comuniste”, să-l glorifice pe călăul nazist Antonescu, să ceară unirea Moldovei cu România şi, bineînţeles, stârpirea “moştenirii totalitarismului comunist”. Şi făceau asta cu aceeaşi insistenţă cu care, abia nu demult, băgau în capetele concetăţenilor editorialele din ziarul “Pravda”, uitând că puterea sovietică i-a supus, de fapt, “represaliilor” prin oferirea unor titluri onorifice şi premii.

Ideologia acelui timp drastic, a acelei făţarnice elite politice a devenit anticomunismul înverşunat. Şi destul de degrabă s-a dovedit că anticomunismul neagă nu comunismul, ca sistem de concepţii, nu ideea sau practica comunistă. S-a dovedit că el neagă tot ceea ce ţine de personalitatea omului, întâi de toate, demnitatea lui şi cele mai preţioase valori umane. Iar pe lângă asta, anticomunismul neagă şi necesitatea sferei sociale, a dezvoltării economice, a sistemului sănătăţii şi al educaţiei, neagă necesitatea pentru oameni a ştiinţei şi a culturii. S-a dovedit că anticomunismul neagă până şi independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova. Astfel, doar în câţiva ani, din grădină înfloritoare, Moldova s-a transformat din nou într-un pustiu, a revenit la sapă.

Acum rar cine mai ţine minte că prima jertfă a aşa-numitelor reforme anticomuniste a fost închiderea librăriilor săteşti din reţeaua “Luminiţa”. După aceea, la fel ca şi în Germania nazistă, în curtea Bibliotecii Naţionale s-au aprins ruguri în care au fost arse cărţi. Astfel, unul din cele mai măreţe proiecte iluministe sovietice a căzut jertfă moştenirii “regimului totalitar”.

O moştenire la fel de “inutilă” a epocii sovietice au fost considerate rezultatele industrializării. De aceea, ele au fost nimicite în mod fulgerător. Din întreprinderile de echipament militar, noua guvernare a scos şi a transportat peste Nistru utilaj de mare precizie, care nu avea echivalent în lume. Cadre de cea mai înaltă calificare erau concediate în masă, cel mai des în baza apartenenţei lor naţionale sau lingvistice. În secţiile goale şi pustii ale întreprinderilor, în cel mai bun caz, se deschideau pieţe stihinice, iar cei mai norocoşi dintre foştii lucrători la aceste întreprinderi deveneau în aceste pieţe vânzători, câştigul lor fiind unul derizoriu. Iar cei rămaşi fără loc de lucru foarte degrabă completau rândurile lumpenproletariatului, contribuind la intensificarea atmosferei depresive din societate. Sărăcia a devenit totală, paralizând viaţa cetăţenilor. Noii guvernanţi ai Moldovei nu aveau nevoie de nimic – nici de industrie, nici de ştiinţă, nici de educaţie. Toate acestea, după cum spuneau ei, erau la Bucureşti.

Acest nemaipomenit dezmăţ poate fi explicat în primul rând prin faptul că independenţa neaşteptată a Moldovei nu a fost percepută de noile ei autorităţi ca un proiect statal de lungă durată. Amintiţi-vă: însăşi Declaraţia de Independenţă, adoptată la 27 august, 1991, era prezentată ca o suveranitate doar de Uniunea Sovietică şi tot textul ei oferea o oportunitate juridică directă de contopire a Moldovei cu România. Până şi imnul de stat a fost copiat de la români.

Acestei perfide şi smintite idei i-a fost supus tot ceea ce se făcea. Concedierea necruţătoare a vechilor cadre, represaliile departamentului limbilor, isteria naţionalistă în presă, la televiziune şi în străzi. Peste capetele moldovenilor paşnici şi toleranţi erau vărsate şiroaie de murdărie ideologică, deseori cu un neascuns caracter fascist. “Ruşii sunt ocupanţi!”, “Ruşii să plece peste Nistru, iar evreii – în Nistru!”, “Geamantan-gară-Rusia!”. “Poveţele românului basarabean”, care şocau prin esenţa lor nazistă, declarau: Amestecul de sânge îmbunătăţeşte doar rasa animalelor. Oamenii s-au pomenit cuprinşi de frică. Devenind jertfe ale supraveghetorilor unionişti, pentru întâia oară timp de mulţi ani, ei au simţit lipsa unui viitor. Viitor pentru Moldova lor dragă, viitor pentru dânşii şi pentru copiii săi.

În ultimă instanţă, anume ea, campania dezlănţuită împotriva Moldovei şi a viitorului ei, a devenit adevărata cauză a sângerosului război fratricid de la Nistru. În paşnica şi însorita republică, unde întotdeauna cel mai mult erau preţuite relaţiile între oameni, nimănui nu putea să-i treacă prin gând că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Însă înrăita şi distructiva obsesie a naţional-unioniştilor, iresponsabila şi perfida guvernare pentru întâia dată s-au manifestat în calitate de provocator nemernic, sângeros.

Sfera relaţiilor sociale a degradat nu pur şi simplu până la nivelul de capitalism sălbatic, ci a ajuns până la feudalism canonic. Societatea moldavă a fost aruncată înapoi în evul mediu. Sărăcirea populaţiei, degradarea socială galopantă, deindustrializarea, demodernizarea ţării, cursul spre nimicirea statului, îngrădiri ideologice, răspândirea duşmăniei între oameni, război – iată ce i-a adus Moldovei capitalismul activ.

Toată această haită de trădători şi hoţi a început să ţipe: comunismul a murit, cale de întoarcere la comunism nu există! Probabil, toţi au învăţat prost în şcolile superioare de partid, de aceea n-au putut însuşi principalul, şi anume: că el, comunismul, este o idee. O idee luminoasă şi măreaţă. Iar ideile, îndeosebi una ca asta, nu pot fi nici omorâte, nici strangulate, nici nimicite. Doar nu-i poţi interzice omenirii să viseze! Iar comunismul este un vis întruchipat al omenirii.

Dar, oricât de mult s-au străduit ei, totuşi, n-au reuşit să-i inoculeze populaţiei ţării principala teză a capitalismului: supravieţuieşte cel mai puternic. Şi asta deoarece oamenii au capacitatea de a gândi prin alte categorii, mult mai înalte. Pentru oameni este firesc să se gândească şi să viseze la echitate socială, la egalitate, frăţie, prietenie. Şi mai există un lucru firesc pentru oameni: să se împotrivească oricăror încercări ce se întreprind împotriva lor pentru a-i transforma în animale sălbatice. Solicitarea de către societate a unor politicieni şi lideri care, chiar şi stând până la brâu în noroi şi sânge, chiar şi cu capul în laţ, vor continua să propovăduiască lucruri curate, luminoase, omeneşti – această solicitare nu va putea fi dezrădăcinată de nimeni şi de nimic.

Alegerea morală

Forţa împotrivirii sociale, – chiar şi nespusă, chiar şi fără a fi exprimată în mod pronunţat, dar nemaipomenit de disperată şi înfrigurată, – a şi dat viaţă Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, i-a predeterminat viitorul lui.

Dar atunci, cu mai mult de 25 de ani în urmă, pentru fiecare dintre cei ce şi-au propus scopul să renască în Moldova partidul comunist asta a fost o alegere profund personală. O alegere nu atât politică şi civică, cât omenească. O alegere morală. O alegere a conştiinţei. O alegere condiţionată de nedorinţa de a se conforma cu acea catastrofă provocată intenţionat în care s-a pomenit ţara, cu acea activitate distrugătoare şi inumană a echipei de înmormântare ce se numea pe sine guvernare, cu ponegrirea totală a trecutului nostru nu prea îndepărtat, cu realizările sociale şi drepturile cetăţeneşti călcate în picioare, cu renunţarea la propria naţionalitate, la propria limbă, la propriile tradiţii şi la viitorul ţării. Partidul Comuniştilor a revenit la viaţă ca un protest personal al multor oameni cumsecade faţă de bacanala anticomunistă, faţă de sălbătăciile antisociale, faţă de activitatea antipatriotică, diversionistă şi subversivă a trădătorilor Patriei. Aceasta o hotăra fiecare pentru sine, iar după ce lua respectiva hotărâre, începea să caute oameni cu aceeaşi atitudine, tovarăşi de idei.

Aceasta a fost o decizie complicată şi capabilă să producă o mulţime de riscuri şi pericole. Oricare om ce se conştientiza pe sine ca un comunist în mod automat se pomenea în afara legii. A fi comunist, a te numi comunist în condiţiile interzicerii partidului, a interzicerii simbolicii şi drapelului acestuia era o nebunie. Dar asta era o nebunie a celor mai curajoşi, a celor care nu s-au lăsat învinşi, care nu şi-au trădat poziţia.

Să ne amintim: doar cândva mulţi au intrat în rândurile PCUS de dragul privilegiilor şi al carierei. Iar mai târziu, când s-au schimbat timpurile, ei, fără nici o mustrare de conştiinţă, ardeau carnetele de membru de partid în faţa camerelor de luat vederi, făceau isterii în pieţe. Anume de aceea printre primii comunişti moldoveni noi, practic, n-au fost reprezentanţi ai fostei nomenclaturi sovietice de partid. Cu mulţi dintre ei am avut discuţii, însă nici unul nu s-a arătat dispus să vină alături de noi. Ei declarau în mod deschis: Comunismul a murit şi cale de întoarcere în trecut nu există. Dar în trecut nimeni nici nu dorea să se întoarcă. Era vorba despre altceva, şi anume: valorile general umane şi buna chibzuinţă există în afara timpului. Şi noi ne-am unit ca să apărăm viitorul. Spre deosebire de acei “pescuitori de avantaje”, pentru care apartenenţa de partid era sinonim cu carierismul, în rândurile PCRM oamenii intrau riscând să fie concediaţi. Şi asta în situaţia în care un loc de muncă devenise un deficit acut. Mai mult decât atât, uneori aceşti oameni erau în pericolul de a-şi pierde chiar şi libertatea. Nu unul şi nu doi dintre tovarăşii noştri au fost reţinuţi de poliţie pentru agitaţie comunistă şi aruncaţi după gratii. Aceştia, fără nici o exagerare, se manifestau ca adevăraţi eroi. Erau personalităţi curajoase şi neînfricate, care au sfidat necruţătorul regim antipopular.

Şi am avut multe exemple de altă natură: tovarăşi de-ai noştri, care în trecut n-au beneficiat de nici un fel de privilegii din partea PCUS, ci doar au îndeplinit însărcinările partidului, după interzicerea PCUS, refuzau să dizolve organizaţiile lor. Aşa a procedat actualul şef al secţiei organizatorice a CC, Oleg Mantorov, care a păstrat organizaţia primară din satul său de baştină, Unguri, regulat ţinea adunări de partid, aduna cotizaţii. La fel a fost şi Vasile Ghelbur, secretar al organizaţiei primare din satul Cîrnăţeni, raionul Căuşeni, care de asemenea nu s-a conformat ordinului de interzicere a partidului, iar mai târziu, când a fost readus la viaţă Partidul Comuniştilor, a adus organizaţia pe care o conducea, cu toţi membrii ei, în componenţa PCRM. Putem spune că aceasta a fost o veritabilă ilegalitate bolşevică, în care au activat comunişti-bolşevici adevăraţi. Anume cu asemenea luptători temerari a pornit procesul de statornicire a partidului nostru.

La începuturi, grupurile care s-au format nu erau numeroase, doar din doi-trei oameni. Cu ei aveam întâlniri şi discuţii. Treptat, la noi au început să vină tot mai mulţi şi mai mulţi oameni. Şi foarte degrabă am avut posibilitatea să ne convingem de justeţea cunoscutei cugetări care ne spune că, totuşi, oameni buni sunt cu mult mai mulţi decât răi. Cât priveşte faptul că numele partidului trebuie să conţină şi cuvântul “comunist”, nu au fost nici un fel de divergenţe. Şi noi, de acum în mod absolut conştient şi sistemic, am început procesul de formare a unui nou partid comunist. Astăzi eu vreau foarte mult să enunţ numele membrilor comitetului organizatoric pentru renaşterea în Moldova a partidului comunist: Gheorghe Anton, Andrei Neguţa, Zinaida Ocunscaia, Dmitri Prijmireanu, Mihail Rusu, Anton Miron, Alexandr Comisarenco, Vladimir Semenţul, Iurie Stoicov, Vladimir Selezniov, Evgheni Berdnicov şi alţii.

Numărul membrilor noştri creştea în mod activ. Şi pe tot parcursul acestui timp, sub diferite pretexte, absolut neîntemeiate, autorităţile refuzau să anuleze decizia de interzicere nelegitimă a partidului comunist. Pe când noi de acum nu mai puteam fi ignoraţi. Nimeni nu putea să spună că nu existăm. Cu atât mai mult că ne-am demonstrat forţa, organizând proteste. Sub presiunea acestora, până la urmă, autorităţile au fost nevoite să dea înapoi şi, în ziua de 7 septembrie, 1993, prezidiul Parlamentului a adoptat o decizie prin care cetăţenilor Republicii Moldova li se permitea să se unească în organizaţii de tipul celor comuniste în baza Legii cu privire la partide. După care, la 22 octombrie, 1993, noi am organizat prima noastră conferinţă de partid. Şi fiecare dintre cei care au rezistat în această lupta a putut spune cu mândrie şi fără a se ascunde de cineva: Există un asemenea partid!.

Printre cei prezenţi astăzi în această sală sunt şi participanţi la acea adunare istorică. Timpul e necruţător. El îi ia din rândurile noastre pe cei mai buni. Dar cei plecaţi pentru totdeauna rămân în memoria noastră, în istoria partidului nostru, în istoria statului moldovenesc. Iată cine au fost: Victor Andruşceac, Gheorghe Anton, Alexei Ivanov, Ivan Pismac, Semion Zagorodniuc, Mihail Panico, Leonid Batîr, Nicolai Pascari, Nicolai Gavrilenco, Vladimir Ţaranov, Zinaida Chistruga, Alexandr Jdanov. În listă se află nu numai aceştia, ci şi mulţi alţi comunişti adevăraţi, luptători adevăraţi, patrioţi adevăraţi. Fiecare dintre dumneavoastră, completaţi această listă cu cei pe care i-aţi cunoscut. Propun să cinstim cu un minut de reculegere luminoasa memorie a tovarăşilor noştri, a celor care au clădit fundamentul partidului.

Prima Victorie

Tovarăşi! Deci, cu 25 de ani în urmă, în zile de octombrie asemănătoare cu cele de azi, noi am sărbătorit prima noastră victorie. Dar abia în aprilie, 1994, după două procese în judecată şi a doua conferinţă constitutivă, Ministerul Justiţiei ne-a eliberat documentul de înregistrare a PCRM.

Prima etapă a fost finalizată. Pe comuniştii moldoveni, de acum legiferaţi, îi aşteptau adevărate încercări. Ei, în primul rând, trebuiau să-i convingă pe oamenii cu încrederea pierdută că idealurile comuniste trăiesc şi că ele au dreptul la viaţă. Şi să le facă pe toate acestea înfruntând înverşunata propagandă a anticomunismului, pe care o implantau în societate mijloacele de informare în masă oficiale. Critica la adresa noastră era masivă şi agresivă. Aş putea spune, chiar excesivă. Noii comunişti moldoveni încă nu reuşiseră să facă nimic, iar peste capetele lor de acum se vărsau şuvoaie de noroi doar pentru faptul că ei au îndrăznit să se numească pe sine “comunişti”. Pe seama noastră erau puse şi considerate drept vină deportările, represaliile, distrugerea bisericilor. Cu toate acestea, pe fundalul noilor realităţi, viaţa în fosta URSS arăta ca un model de bunăstare şi previzibilitate. În plus, anume în Uniunea Sovietică a fost realizat un ideal politic, şi anume: pe parcursul multor decenii, într-un teritoriu care cuprindea a şasea parte a pământului, populat de diferite naţionalităţi, nu s-au întâmplat nici un fel de conflicte interetnice. În societate, nostalgia după acele timpuri era foarte puternică. Şi, dacă e să ne orientăm după ultimele sondaje sociologice, e la fel de puternică şi astăzi.

Cu alte cuvinte, piarul negru pe care autorităţile încercau să-l facă împotriva PCRM avea pentru noi mai degrabă un efect invers.

În primul rând, impunând asociaţiile privind Partidul Comuniştilor din Republica Moldova cu perioada sovietică, autoritatea plasa PCRM chiar în centrul sentimentelor nostalgice şi al aşteptărilor majorităţii covârşitoare a populaţiei ţării.

În al doilea rând, ca urmare a contrapropagandei masive direcţionate spre noul partid comunist, într-un timp scurt, ţara a aflat despre existenţa PCRM.

În al treilea rând, atacând partidul comunist care abia şi-a început activitatea, guvernarea şi-a demonstrat marea spaimă pe care i-a provocat-o apariţia acestuia.

Partidul creştea. În rândurile PCRM au început să intre oameni care anterior n-au fost membri ai PCUS. La noi au început să vină şi mulţi tineri. Şi asta însemna doar un singur lucru: că PCRM începe să iasă din zona în care domina doar nostalgia după trecut şi, treptat, începe să fie asociat cu viitorul ţării. Asta se datora muncii cu jertfire de sine a tovarăşilor noştri. Fără a le fi teamă de greutăţi, în condiţiile când nu aveam mijloace financiare şi nici un organ media, activiştii noştri se deplasau prin raioane, mergeau de la casă la casă, discutau cu oamenii. În acest mod, am reuşit să spargem blocada informaţională şi să rezistăm în faţa nemiloasei forţe a anticomunismului. În acest mod, prin exemplu personal şi convingeri personale, am reuşit să-i atragem pe oameni de partea noastră.

Pe lângă asta, noi cu dumneavoastră de acum atunci conştientizam faptul că activitatea politică în noile condiţii nu ne va permite să obţinem succese uşoare. Aveam de făcut o muncă dificilă, de rutină, pentru a forma structurile partidului. Noi am început construirea unui partid clasic. Cu stabilirea calităţii de membru, cu evidenţă şi control. Un detaliu inovator a fost acela că am întărit organizaţiile noastre primare la circumscripţii electorale concrete. Astfel, fiecare comunist, în mod automat, devenea şi agitator, şi observator. Pentru noi, nici atunci n-au existat şi nici acum nu există noţiunea de “ai noştri” şi “străini” în raioane. Da, experienţa primelor campanii electorale a demonstrat în mod evident că în Moldova au început să apară zone cu un electorat procomunist constant. Însă noi ne-am propus ca scop prezenţa partidului pretutindeni, în întreg teritoriul ţării.

De primul său congres, Partidul Comuniştilor s-a apropiat nu numai fiind de acum bine cunoscut de întregul popor, ci şi fiind un partid mobilizat, foarte bine structurat. Congresul a avut loc pe 24 decembrie, 1994. La lucrările lui au participat 409 delegaţi, aceştia reprezentând 35 de raioane şi oraşe din Moldova. La acel moment, în rândurile partidului se aflau de acum mai mult de trei mii de oameni, ei fiind întruniţi în 165 de organizaţii primare de partid. În majoritatea lor, aceştia erau foşti membri ai PCUS, care au trecut procedura de reînregistrate şi au devenit membri ai noului partid. Printre ei se aflau mulţi veterani ai PCUS şi ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Mulţi dintre dânşii sunt până astăzi alături de noi. Mihail Prosvirin, Sirovina Mirco Savo, Antonina Baldovici, Gheorghi Paruli, Simion Dragan, Valeriu Calmaţui, Djumberi Todua, Ivan Şeremet, Maria Boico şi alţii, care se află acum în această sală. Să-i salutăm pe aceşti luptători de neînfrânt şi devotaţi ideii noastre comune, adevăraţi comunişti. Adâncă plecăciune dumneavoastră din partea noastră, a tuturor!

Dragi tovarăşi!

Desigur, în toţi aceşti ani, Partidul Comuniştilor a desfăşurat şi o intensă activitate internaţională, colaborând cu partide comuniste frăţeşti şi cu partide de stînga apropiate nouă prin poziţia lor. PCRM a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii partidelor comuniste care există în baza platformei PCUS. Noi suntem recunoscători Partidului Comunist din Federaţia Rusă şi personal lui Ghenadi Ziuganov pentru această activitate unificatoare. PCRM este şi membru cu drepturi depline al Partidului Stângii Europene. Nu mai departe decât ieri, la Chişinău, sub conducerea lui Kazbek Taisaev, a avut loc şedinţa Comitetului Executiv al UPC-PCUS. Noi am examinat chestiuni foarte importante referitoare la coordonarea activităţii reciproce, inclusiv în perioada campaniilor electorale din ţările noastre. Iar astăzi reprezentanţii partidelor comuniste frăţeşti din UPC-PCUS sunt oaspeţi de onoare ai plenarei noastre festive.

Noi vă suntem recunoscători personal Dumneavoastră, Kazbek Kuţukovici, pentru faptul că aţi susţinut iniţiativa noastră ca şedinţa Comitetului Executiv, cu participarea conducătorilor partidelor frăţeşti care intră în componenţa UPC-PCUS, să fie ţinută la Chişinău. Tovarăşi, să-i salutăm pe oaspeţii noştri, tovarăşi în lupta comună!

Conform spiritului şi ideologiei

Activitatea UPC-PCUS este diversă şi, desigur, ea conţine nu numai acţiuni cu caracter festiv. Anul trecut, când întreaga omenire progresistă marca centenarul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, la Sankt-Petersburg şi la Moscova au avut loc cele mai mari foruri de după perioada sovietică ale partidelor comuniste, de stînga şi muncitoreşti din întreaga lume. Noi întrevedem în viitor perspective largi pentru activitatea UPC-PCUS. Suntem obligaţi să tindem spre crearea în spaţiul postsovietic a unui partid comunist unic, care să exprime şi să apere interesele poporului muncitor din toate ţările noastre. Fiind purtătorii fireşti ai ideii integraţioniste, anume comuniştii ar putea să insufle o nouă viaţă Comunităţii Statelor Independente, s-o transforme din modalitate a unui divorţ civilizat într-un mijloc de integrare civilizată.

Relaţii deosebite s-au stabilit între partidul nostru şi Partidul Comunist din Federaţia Rusă, Partidul Comunist din Ucraina, comuniştii din Bielorusia. Noi cu durere şi indignare percepem aşa-numita politică de decomunizare pe care o promovează regimul oligarhic din Ucraina. Şi astăzi din nou ne exprimăm solidaritatea cu tovarăşii noştri ucraineni, care sunt nevoiţi să activeze, de fapt, în ilegalitate. Chiar acum câteva luni în urmă, comuniştii din Ucraina şi-au marcat aniversarea a 25-ea. Noi am participat la solemnitate şi ne-am exprimat personal profundul nostru respect faţă de comuniştii ucraineni, faţă de curajul lor şi de fidelitatea manifestată de ei idealurilor noastre. Vreau să-l mai salut o dată pe tovarăşul Piotr Simonenco, cel care duce o luptă inegală cu regimul oligarhic, cu nazismul ce-şi ridică capul în Patria dumnealui, şi care astăzi se află aici, împreună cu noi.

Fiind la acel moment partid de guvernare, nu duceam lipsă de invitaţii de a intra în una sau altă organizaţie politică europeană. Dar noi, în mod principial, am ales acel partid care ne era înrudit prin spiritul şi ideologia sa. Astfel, în anul 2007, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al marii familii europene compusă din partide comuniste, de stînga şi muncitoreşti – Partidul Stângii Europene. Voi anticipa lucrurile pentru a spune că n-am greşit în această alegere. Partidul Stângii Europene a devenit un apărător de nădejde al intereselor comuniştilor moldoveni în Europa. Noi niciodată nu vom uita poziţia dură a acestuia manifestată faţă de încercările întreprinse în Moldova în anul 2010 de a interzice simbolica partidului nostru. Şi faptul că astăzi ne-am întâlnit în această sală mare sub auspiciul secerii şi ciocanului este victoria noastră comună!

Ce aş mai vrea să spun astăzi în prezenţa oaspeţilor noştri? Că starea de lucruri în ţările noastre, în colosalul spaţiul eurasiatic, cere consolidarea tuturor forţelor sănătoase şi progresiste. Că Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, fiind membru cu drepturi depline şi al UPC-PCUS, şi al Partidului Stângii Europene, împreună cu alte partide, ar putea contribui la apropierea noastră în numele formării unei structuri unice, cu un mare potenţial supranaţional, care ar fi un prototip al Internaţionalei Mondiale. Acesta e un mare scop şi o idee cu perspectivă, spre care noi putem începe să mergem.

În mod deosebit vreau să menţionez încă un partid comunist de care pe PCRM de mulţi ani îl leagă calde relaţii frăţeşti şi constructive. Am în vedere Partidul Comunist din China. În timpul când PCRM se afla la conducerea Moldovei, am reuşit să facem un adevărat salt în avansarea relaţiile între partidele şi popoarele noastre. Atunci am avut un schimb de vizite oficiale cu Preşedintele Chinei, tovarăşul Ziang Zemin, am promovat activ consolidarea relaţiilor economice, am pus la punct legăturile noastre culturale. Caracterul colaborării între partidele noastre nu s-a schimbat nici după trecerea PCRM în opoziţie. Pe parcursul multor ani, Partidul Comunist din China în fiecare an îi invită pe comuniştii moldoveni să viziteze Republica Populară Chineză, care este, să zicem aşa, amiralul mondial în transformările socialiste şi în modernizarea socialistă, şi aceste vizite ale comuniştilor moldoveni au scopul de a face schimb de experienţă cu tovarăşii lor chinezi. În oficiul nostru de partid deseori vin în vizită nu numai diplomaţi chinezi, ci şi conducători sus-puşi din RPC. Relaţia noastră de prietenie continuă de mulţi ani şi avem speranţa că, odată cu perindarea timpului, ea va deveni şi mai strânsă. Să-i salutăm pe reprezentanţii ambasadei chineze care astăzi se află alături de noi, în această sală.

Conştientizarea critică a realităţii

Tovarăşi! Începând proiectul nostru de partid sub drapelul roşu, n-am renunţat nici de la principalul postulat al marxismului clasic – teza cu privire la perceperea critică a realităţii. Viziunea asupra noilor realităţi din ţară şi din lume, – realităţi în care noi am revenit la viaţă în cadrul noului partid comunist, – prin prisma marxismului ne-a ajutat să creăm în secolul XXI o organizaţie politică competitivă. De acum atunci, noi cu dumneavoastră conştientizam faptul că în mişcarea de stînga e o criză nu numai în spaţiul postsovietic, ci şi în spaţiul european şi că această criză în multe privinţe este condiţionată de dogmatismul exponenţilor ideii de stînga, de incapacitatea lor de a corecta un şir de principii ideologice caracteristice pentru începutul secolului XX, dar care şi-au pierdut actualitatea la sfârşitul celui de al doilea mileniu. Au început să apară contradicţii principiale, care, conform marxismului, era necesar să fie depăşite prin aplicarea unor noi metode. Noi de asemenea conştientizam în deplină măsură că a te ţine de canoane dogmatice care s-au învechit chiar sub ochii tăi poate însemna lipsa unor scopuri cu adevărat ambiţioase. Ne dădeam seama şi de faptul că, fără o schimbare radicală a cursului politic, statul moldovenesc va dispărea de pe harta lumii, iar noi şi urmaşii noştri vom rămâne fără Patrie. Să ne amintim cum, în anul 1917, marxiştii rupţi de viaţă şi de lupta politică de asemenea nu l-au înţeles pe Lenin, care în “Tezele din aprilie” a anunţat cursul spre revoluţie într-o ţară luată aparte, confirmându-şi propria poziţie prin faptul că asta e o abatere de la învăţătura lui Marx.

PCRM şi-a început activitatea în condiţii politice şi istorice obiective, de acum formate şi statornicite. Să te agăţi de trecut ar fi însemnat să nu corespunzi prezentului şi să renunţi la viitor. Astăzi putem declara cu certitudine că anume acele elemente inovatoare, care au apărut chiar în primul nostru program al partidului adoptat la Congresul I al PCRM, au condiţionat şi caracterul lui de masă, şi acceptarea lui de către majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării, şi longevitatea lui, şi activitatea lui politică şi statală de succes.

Despre ce fel de schimbări este vorba? În primul rând, Partidul Comuniştilor s-a declarat pe sine organizaţie politică de tip parlamentar. Rămânând fidel trecutului revoluţionar, PCRM intenţiona să activeze exclusiv în câmpul legal şi să obţină rezultate prin forţa convingerii argumentate. Pe lângă asta, PCRM a acceptat economia cu mai multe forme de gestionare, precum şi dreptul la existenţă a diferitelor forme de proprietate. Bineînţeles, preferinţa i-a fost dată proprietăţii de stat şi celei obşteşti. Şi partidul le-a demonstrat pe toate acestea prin ulterioara sa practică, pronunţându-se împotriva privatizării domeniilor strategice şi a principalelor obiecte ale economiei naţionale.

De asemenea, a fost supusă revizuirii şi teza clasică de program privind dictatura proletariatului. Asta ne-a determinat s-o facem situaţia obiectivă. Pe parcursul anilor cât a durat procesul de restrângere a industriei din Moldova, proletariatul ca o clasă de avangardă a dispărut, ba chiar a dispărut în general ca pătură a societăţii. De aceea postulatul privind dictatura proletariatului l-am înlocuit cu o teză conform căreia Partidului Comuniştilor i se atribuia calitatea de partid al tuturor oamenilor muncii. De fapt – al tuturor cetăţenilor ţării. Deci, “partid al poporului”, astfel el lărgindu-şi considerabil nu atât propriul cadru ideologic, cât câmpul său politic şi cel electoral. Noi n-aveam de gând să fim partidul foştilor membri ai PCUS, care îşi trăiau ultimii lor ani. Noi priveam spre viitorul nostru, afirmându-ne în calitate de partid modern şi progresist de stînga. Doar, în ultimă instanţă, anume actualitatea şi progresul, ci nu dogmatismul şi înapoierea întotdeauna au constituit trăsăturile clasice ale unui adevărat partid comunist.

Atunci, nu toţi ne-au înţeles. Am fost criticaţi pentru aşa-numita renegare. Am auzit la adresa noastră şi învinuiri de revizionism. Dar am găsit în bogata noastră moştenire teoretică şi practică destule exemple ce demonstrau justeţea celor întreprinse de noi. Mai bine zis – dreptul nostru de a aplica învăţătura veşnic vie a marxismului şi leninismului la realităţi concrete social-istorice şi naţionale. Desigur, ne-am confruntat cu o lipsă de înţelegere. De aceea, cu mulţi dintr-ai noştri ne-am despărţit chiar la începutul căii. Am fost criticaţi până şi pentru faptul că drept simbolică a partidului am ales nu pur şi simplu secera şi ciocanul, ci secera, ciocanul şi o carte deschisă. Dar nu puteam şi nici nu doream să acceptăm acest clişeu de clasă. Noi intenţionam să devenim exponenţii intereselor tuturor cetăţenilor ţării, fără nici o excepţie. Iar cartea, pe lângă asta, mai este şi un simbol al culturii civilizatoare, iar ideea civilizatoare, altfel spus, iluminismul, constituie unul din principalele scopuri ale oricărei organizaţii comuniste. În ultimă instanţă, am reuşit s-o facem şi, fiţi de acord, am făcut-o suficient de bine.

Şi iată de ce. Chiar la primul congres, noi cu dumneavoastră ne-am trasat obiectivul de a cuceri puterea. Multora dintre tovarăşii noştri le-a părut că asta e o încredere prea mare în sine. Dar noi am creat nu un club după interese, ci o organizaţie politică. Iar scopul oricărei organizaţii politice este cucerirea puterii. Da, atunci asta părea imposibil. Dar anume o asemenea abordare referitor la obiectivul nostru, – abordare ce părea că depăşeşte considerabil posibilităţile noastre de atunci, – ne-a permis să atingem acest obiectiv. Acestui “imposibil” i-am contrapus o neîncetată muncă zilnică a tuturor structurilor de partid – de la staff-ul central până la organizaţia primară. Şi, treptat, “imposibilul” a început să devină realitate. De la alegeri la alegeri, rezultatele noastre electorale erau tot mai impunătoare. La alegerile din 1994, ne-a fost îngrădit accesul, în mod intenţionat tărăgănând înregistrarea în cursa electorală. Dar de acum în anul 1995 partidul, pe neaşteptate pentru toţi, la alegerile locale a obţinut rezultate foarte bune. Acesta putea fi considerat un fapt accidental, cum şi scriau oponenţii noştri. Dar în următorul an, 1996, candidatul din partea partidului nostru la alegerile prezidenţiale a obţinut al treilea rezultat, întrecându-l pe prim-ministrul în exerciţiu. Şi asta fără ca noi să avem resurse financiare şi mediatice, în condiţiile unei totale blocade informaţionale şi ale ponegririi neîncetate a tot ceea ce era legat de perioada sovietică şi de ideologia comunistă.

Ce puteam noi, comuniştii, să opunem acestei înverşunate propagande? Doar convingerile ce le aveam, credinţa în viitor, structura noastră de acum ramificată la acel moment, iar pe lângă asta – şi ziarul “Comunistul”, în jurul căruia construiam un partid în stil leninist. Şi atunci, şi acum acest ziar este unica sursă veridică de informaţii nu numai despre partid, ci şi despre situaţia din ţară. De aceea aş vrea să ne amintim de bine despre cel care timp de mulţi ani a fost redactor al “Comunistului” şi care a cultivat în organul nostru de partid cele mai bune tradiţii jurnalistice. Îl am în vedere pe Evgheni Tcaciuc.

Ofensivă asupra puterii

Apoi a sosit anul 1998, anul primelor alegeri parlamentare, la care noi cu dumneavoastră urma să punem la încercare şi trăinicia fundamentului ideologic şi organizatoric al partidului nostru, şi eficienţa structurilor noastre, precum şi a tehnologiilor noastre politice. Rezultatul pe care l-am obţinut este cunoscut de toţi. Primele alegeri parlamentare la care a participat Partidul Comuniştilor i-au adus şi prima victorie indiscutabilă. Primul loc şi patruzeci de mandate de deputat din cei 101. De atunci încolo, nu mai puteam fi ignoraţi. Noi am devenit nu pur şi simplu o parte inseparabilă a landşaftului politic moldovenesc, ci şi o forţă politică pe poziţie de lider în ţară. Atunci, numeroşii noştri neprieteni au încercat să explice victoria noastră prin spiritul nostalgic al societăţii. Ei nici măcar n-au atras atenţie că însuşi faptul existenţei unei nostalgii în masă după timpurile sovietice este pentru dumnealor ca o sentinţă de condamnare, ca o dovadă a incapacităţii lor de a construi un stat viabil. Ei de asemenea au demonstrat totala inconsistenţă a propriei lor propagande electorale, bazate pe anticomunism şi pe răspândirea unor sperietori de tipul că PCRM aduce cu sine represalii, deportări, exproprieri şi nimicirea bisericii. Însă ei nu-şi băteau capul de asemenea “mărunţişuri”. Ei aveau nevoie să explice cumva fenomenul rezultatului atât de înalt al comuniştilor la alegeri.

Dar ei aveau dreptate doar parţial. Nostalgia despre care vorbeau, bineînţeles, exista, îndeosebi pe fundalul eşecului total postsovietic. Însă nu această nostalgie i-a determinat pe cei aproape 500 mii de alegători să-şi dea voturile lor pentru Partidul Comuniştilor. Cu programul său anticriză, bine chibzuit şi fundamentat din punct de vedere ştiinţific, partidul nostru a început să fie perceput de populaţie ca unica forţă capabilă să oprească ruinarea social-economică şi distrugerea statului. Iar toate acestea erau categorii nu ale trecutului, fie şi ale unui trecut minunat, ci ale viitorului. Partidul Comuniştilor a devenit pentru cetăţenii Moldovei partid al speranţei sociale.

Victoria la alegeri ne-a însufleţit pe noi şi pe părtaşii noştri. Părea că ne-a fost oferită o şansă reală de a obţine schimbarea cursului dezastruos al ţării, de a opri catastrofa naţională. Dar, după cum dumneavoastră cu toţii vă amintiţi, desigur, pentru a nu-i lăsa pe comunişti să ajungă la putere, în Parlament a fost înjghebată o coaliţie cu adevărat monstruoasă, care îi întrunea în rândurile sale pe cei mai de neîmpăcat duşmani. Pentru noi era evident că asta s-a întâmplat în urma imixtiunii cunoscutului factor extern. Cei care au depus atâtea eforturi şi au irosit atâtea mijloace pentru a destrăma Uniunea Sovietică şi a distruge PCUS, pentru a discredita ideea comunistă, nu puteau să-şi permită să-i lase pe comunişti să ia puterea în mâinile lor chiar în centrul Europei. Şi alianţa antipopulară închegată atunci cu ajutorul Occidentului, care a adus atâtea necazuri şi durere populaţiei şi care a dus ţara la faliment, nu se deosebea absolut prin nimic de acea alianţă care a fost formată de acum în anul 2010, după plecarea noastră în opoziţie. Şi asta, fără nici o îndoială, s-a întâmplat sub presiunea aceluiaşi amestec din afara ţării. Din toate acestea, putem trage două concluzii principale. În primul rând, rămânând comunişti, noi suntem condamnaţi la o atitudine preconcepută faţă de noi, la faptul că întotdeauna se va încerca să fim izolaţi de puterea din stat. În al doilea rând, noi n-am avut şi nici astăzi nu avem aliaţi politici. Unicul nostru aliat firesc este poporul moldovenesc multinaţional.

Atunci, în îndepărtatul an 1998, pomenindu-ne în opoziţie dură, noi cu dumneavoastră nu ne-am împăcat cu rolul ce ne-a fost distribuit: rolul de observatori pasivi. Comuniştii au început o ofensivă totală asupra puterii. Prezenţa în Parlament a celei mai numeroase fracţiuni i-a asigurat PCRM tribuna de care el multă vreme a fost lipsit. Partidul nu avea unde să se retragă: în spatele lui se afla Moldova dezbinată şi jefuită, care în mod vertiginos îşi pierdea rămăşiţele suveranităţii sale. Presiunea noastră asupra puterii era permanentă şi mereu în creştere. Cu atât mai mult cu cât reprezentanţii corupţi şi laşi ai aşa-numitei alianţe pentru democraţie şi reforme, în majoritatea lor, nu erau capabili să dea ripostă criticii noastre întemeiate şi competente…

Haideţi să ne amintim doar câteva nume din acea legendară componenţă a detaşamentului parlamentar de frunte al partidului nostru: Eugenia Ostapciuc, Maria Postoico, Vasili Iovv, Alexandru Jdanov, Ivan Calin, Gheorghe Anton, Vasili Carafizi, Arcadie Pasecinic, Dmitri Todoroglo, Vadim Mişin, Mihail Rusu, Iulian Magaleas, Ion Filimon, Vladimir Ţaranov…

În fiecare zi, noi mergeam la luptă, noi atacam în ofensivă. Nu pur şi simplu puterea, ci toate acele mârşăvii pe care le întruchipa ea – corupţia, trădarea intereselor naţionale, nedorinţa şi nepriceperea de a dezvolta ţara, lipsa de profesionalism. Se prea poate că astăzi cineva de acum a uitat, dar voi aminti că atunci, în acei ani, guvernarea funcţiona nu după un program propriu, ci exclusiv în baza fiţuicilor trimise de FMI şi Banca Mondială, transformând cerşirea unor noi credite în idee naţională. Iar fiţuicile, care conţineau aşa-numitele recomandări, acestea fiind, de fapt, ordine pentru executare, îi luau populaţiei ţării ultimele beneficii sociale. Toate erau supuse unui regim de economie drastică. Economiile se făceau, cum devenise de acum lucru obişnuit, pe seama sferei sociale, a pensiilor, salariilor, pe seama sferei sănătăţii şi educaţiei, pe seama dezvoltării ştiinţei şi a culturii. Se făceau economii chiar şi pe seama administraţiei publice locale, teritoriul ţării fiind croit după clişeul român, pentru a fi înfiinţate judeţe.

Se economisea în toate. Dar ei înşişi nu făceau pe seama lor nici un fel de economii. Anume în acei ani au început să crească vilele luxoase din jurul Lacului Comsomolist. Şi în acestea locuiau nu numai businessmani. Cea mai mare parte a trăitorilor în acest cartier erau “slugi ale poporului” – deputaţi şi miniştri. Înţelegea oare Fondul Monetar Internaţional şi alţi creditori externi că tot acest lux ţipător a apărut din contul creditelor oferite de ei, din a căror cauză poporul întregii noastre ţări a ajuns la limita sărăciei?! Înţelegeau, desigur. Într-o ţară sărăcită, a cărei populaţie suferea de lipsă de bani şi şomaj, nu existau mijloace pentru apariţia unor asemenea palate şi nici pentru limuzinele de lux în care se plimbau cei sus-puşi. Înţelegeau, dar în mod conştient îi educau şi îi creşteau pe aceşti hoţi şi indivizi corupţi. Şi o făceau doar cu un singur scop: ca nu cumva la cârma ţării să ajungă comuniştii.

Dar, până la urmă, situaţia a luat o întorsătură inversă. Îmbogăţindu-se în mod vertiginos şi expunând în mod obraznic bogăţiile lor în ochii lumii, irosind rămăşiţele proprietăţii statului, nemajorând salariile şi pensiile, ci, dimpotrivă, neplătindu-le luni de-a rândul, băgând ţara într-o stare de depresie socială profundă, ei, – toată această camarilă, – au creat o atmosferă socială ideală pentru activitatea noastră plină de abnegaţie în opoziţie. Noi luptam în Parlament, dar pentru comunişti câmp de luptă era întreaga ţară. Noi eram nu pur şi simplu activi, noi eram interactivi. Noi cu toţii, – fiecare din noi, – am mers în mijlocul poporului. Şi am aplicat o tehnologie de comunicare şi agitaţie uimitoare pentru hotarul între două secole: de la casă la casă, de la om la om. Şi ea s-a dovedit a fi nemaipomenit de eficientă. Ziarul “Comunistul”, cu publicistica sa tăioasă, era transmis din mână în mână şi citit până când se ştergeau cuvintele de pe hârtie. În cadrul acestui fără precedent mers în mijlocul poporului noi nu pur şi simplu pătrundeam în toate problemele poporului în toată profunzimea lor, ceea ce ne permitea să corectăm propriul nostru program anticriză; nu pur şi simplu ne îmbogăţeam potenţialul ideologic şi organizatoric; nu pur şi simplu perfecţionam structura partidului nostru. Principalul era altceva: noi făceam să crească autoritatea partidului, îl transformam într-o organizaţie politică cu adevărat a întregului popor. Pe comunişti au început să-i cunoască la faţă. La noi oamenii veneau pentru a auzi un cuvânt viu, pentru a afla cum apreciem o situaţie sau alta, pentru defăimarea argumentată încă a unei escrocherii a puterii. Veneau după speranţă.

Şi creştea nu doar autoritatea partidului, creştea şi numărul comuniştilor. În anul 2000, în rândurile partidului erau de acum 10 mii de membri! Oamenii au încetat să se teamă. Oamenii au încetat să se simtă incomod atunci când se numeau pe sine comunişti. Sub loviturile noastre puternice, s-a dărâmat betonul putred al alianţei. Noi am răsturnat unul din cele mai odioase guverne din istoria Moldovei, guvernul lui Ion Sturza, care a adus Moldova la default, adică la faliment. Noi am blocat cu succes încercările lui Petru Lucinschi de a modifica Constituţia pentru a putea astfel să instaureze o dictatură personală. Noi am devenit participantul-cheie al complicatului proces politic de trecere a ţării la forma parlamentară de administrare. Noi am obţinut dizolvarea Parlamentului putred, care nu corespundea aşteptărilor şi alegerii făcute de oameni în organul legislativ. Acesta a fost un lanţ de victorii mai mari şi mai mici, care întotdeauna se asociau cu drapelul nostru de luptă – drapelul roşu al partidului.

Dar, fiind şi el parte a multpătimitului nostru popor moldovenesc, partidul nostru şi fiecare dintre noi nu putea să nu simtă durere în suflet în faţa înfrângerii totale a Patriei noastre, Moldova. Totalurile erau deplorabile. Şi nu era un lucru de mirare, dat fiind că la temelia independenţei declarate cu zece ani în urmă fusese clădită vicleana idee despre caracterul provizoriu, de tranziţie, al statului moldovenesc. Nimeni n-avea de gând să-şi bată capul de dezvoltarea lui. Epuizând resursa inerţiei sovietice, ţara a început cu ritmuri rapide să se ducă de râpă. În faţă de acum se vedea prăpastia fatală. Cifrele statisticii doar confirmau această diagnoză puţin îmbucurătoare. În comparaţie cu anul 1991, nivelul de scădere a PIB-ului a alcătuit 65 de procente. Pensia medie era de 87 de lei, sau 7 dolari, şi nu se plătea luni de-a rândul, ba chiar şi ani. Salariul mediu pe economie era de 408 lei, adică de circa 33 dolari. Şi de asemenea nu era achitat în mod regulat. Paste făinoase şi crupe cu termen expirat şi galoşi – iată ce primeau pensionarii noştri în loc de plăţile lor sociale mizere.

Urmare a reformei administrativ-teritoriale a devenit vertiginoasa distrugere a infrastructurii satelor şi oraşelor, a fostelor centre raionale. A fost dezorganizat sistemul de încălzire centralizată şi alimentare cu apă, la fel şi cel cu gaze. Majoritatea spitalelor raionale au fost închise. Salariul mediu în sfera sănătăţii şi a educaţiei nu depăşea suma de 200 de lei şi de asemenea nu era achitat multe luni de-a rândul. În toată ţara se făceau deconectări în evantai a energiei electrice. Cea mai mare parte a timpului oamenii se aflau într-un întuneric beznă. În Chişinău, în timpul nopţilor erau iluminate doar unele vitrine. În urma realizării programului “Pămînt” (care a mai fost numit “Mormînt”) a fost în totalitate distrusă agricultura împreună cu infrastructura socială rurală. A fost lichidată şi industria. În economie, banii concreţi au fost înlocuiţi cu barter şi compensarea cererilor reciproce, ceea ce contribuia la îmbogăţirea structurilor criminale legate cu conducătorii structurilor de stat. Impozitul pe venit era de 32 procente! Să porneşti o afacere era posibil doar prin dare de mită. Reprezentanţii numeroaselor organe de control umblau ca nişte lupi înfometaţi, ocupându-se cu stoarcerea de biruri. Toată ţara era împărţită între grupările criminale. Numărul lor ajunsese la 116, iar în rândurile lor se aflau mai mult de 1200 de oameni. Deşi se făcuse numeroase declaraţii cu privire la caracterul deschis al politicii externe a Moldovei, Chişinăul, practic, nu avea nici un fel de relaţii nici cu Uniunea Europeană, nici cu ţările din CSI. Nimeni nici nu se gândea să folosească potenţialul unic al situaţiei Moldovei. Tratatul politic de bază cu Rusia nu fuseseră semnat de-a lungul a şapte ani. Asta nu putea fi explicat printr-un careva motiv serios, pur şi simplu nu exista dorinţa de a porni ţara pe calea dezvoltării.

Dar această cale spre pieire a fost tăiată de însuşi poporul moldovenesc. El a găsit în sine suficiente forţe pentru a se împotrivi acestor nemernici, care vroiau să-l lipsească de patrie, de casă, de istoria lui de 650 de ani. Opunând această rezistenţă cutezătoare, poporul n-a ieşit în stradă, n-a făcut revoluţii, n-a spart şi n-a distrus nimic. Totul s-a întâmplat în cadrul legii şi al procedurilor democratice acceptate. La începutul anului 2001, poporul şi-a dat în masă voturile sale pentru Partidul Comuniştilor – ca unică forţă politică capabilă să stopeze procesul distructiv şi să readucă ţara pe drumul făuririi.

Contrapropaganda standardizată a oponenţilor de dreapta, construită pe clişee primitive, – comuniştii înseamnă Siberia, naţionalizare, distrugerea bisericilor!, – de data asta, cum se zice, n-a prins foc. Ea nu numai că n-a avut nici un efect, ci a fost răsturnată de însăşi practica guvernării noastre pe parcursul a opt ani. Am obţinut 71 de mandate din 101! Nu pur şi simplu majoritatea, ci majoritatea constituţională! A fost o adevărată senzaţie europeană, ba chiar aş zice mondială! Pentru întâia oară în toată istoria postsovietică, comuniştii nu pur şi simplu au venit la putere – ei au venit la putere în rezultatul unor alegeri democratice! Pentru întâia oară, chiar în centrul Europei, un comunist a devenit preşedinte de ţară! Aceasta a fost o adevărată provocare istorică. Şi, pe lângă asta, o colosală responsabilitate nu numai în faţa alegătorilor, ci şi în faţa multelor generaţii ale predecesorilor noştri, ale comuniştilor care au înfăptuit Marea Revoluţie Socialistă, au curăţit Europa de mârşăvia nazistă şi au construit unul dintre cele mai măreţe state din lume.

Şi astăzi putem afirma cu satisfacţie: noi am reuşit să răspundem cu demnitate în faţa acestei provocări istorice şi să îndreptăţim încrederea şi speranţele cetăţenilor Moldovei, să trecem cu bine prin încercarea la care am fost supuşi, deţinând puterea în ţară. Noi cu dumneavoastră am oprit rostogolul Moldovei spre prăpastia inexistenţei. Noi am învins factorul inevitabilităţii. Noi ne-am îndeplinit cea mai înaltă destinaţie politică şi civică – am păstrat ţara şi am asigurat continuitatea statalităţii ei multiseculare.

Anul 2001 – revoluţie civică paşnică adevărată

Tovarăşi! Astăzi putem afirma cu toată certitudinea că, în februarie, 2001, în Moldova a avut loc o adevărată revoluţie – o revoluţie paşnică, civilă. Şi, la fel ca oricare revoluţie, ea a fost însoţită de explozii ale spiritului contrarevoluţionar. La fel ca şi în anul 1917, numeroşi “experţi” şi “analişti” oploşiţi în deceniul trecut pe lângă precedenta guvernare ghiceau în cafea cât de mult timp se vor menţine la putere comuniştii. Unii ziceau că vreme de o lună, alţii ziceau că vreme de trei luni, iar cei mai “obiectivi” ziceau că vom ajunge până la o jumătate de an. Nimeni nu ne dădea o şansă mai mare. Şi ei spuneau asta, bazându-se pe anumite lucruri. Ţara se afla atunci în stare de moarte clinică. Şi rar cine credea că Partidul Comuniştilor va avea puterea necesară şi va şti cum s-o reanimeze cu succes.

Noi de bună seamă am venit nu la guvernare, ci pe ruinele guvernării şi ale ţării. În sertarele meselor din birourile predecesorilor noştri nu am găsit nimic – nici un plan de perspectivă, nici o strategie de dezvoltare. Nimic altceva decât creanţe al căror punct maxim de plată se apropia vertiginos. Nu noi am împrumutat fără nici o chibzuială bani, nu noi i-am furat, nu noi ne-am construit cu aceşti bani furaţi case şi palate, nu noi ne-am cumpărat limuzine scumpe. Dar de întors trebuia să întoarcem noi aceşti bani împrumutaţi de ei. Şi nu aveam mijloace ca s-o facem. Pe lângă asta, mai existau şi datorii interne, angajamente sociale ale statului faţă de populaţie.

Acum e clar de ce Occidentul în ansamblu, care nu ne-a împiedicat să luăm puterea, până la o vreme nu-şi făcea griji pe seama faptului că în Moldova guvernarea a fost preluată de comunişti. Occidentul nu credea că ei, comuniştii, se vor menţine la putere pentru mai multă vreme. Dar când le-a devenit clar că “regimul comunist”, cum ne numeau dumnealor, nu s-a speriat şi nu are de gând să cedeze în faţa nemaiauzitelor greutăţi din ţară, au aţâţat contrarevoluţia. Aceasta se manifesta în mod diferit. În forma unui sabotaj al funcţionarilor. În forma a fel de fel de provocaţii. În acest context, e suficient să ne amintim că mai mult de jumătate de an după victoria noastră în centrul Chişinăului au bântuit mitinguri, iar principala stradă a Chişinăului a fost blocată de protestatari. Totodată, aceşti protestatari, care, vă daţi seama, erau plătiţi de cineva de după paravan, nu înaintau nici o pretenţie noii puteri. Şi nici n-aveau motive, deoarece noua putere încă nu dovediseră să facă nimic pentru ţară – nici bun, nici rău. Deci, era vorba despre un anticomunism deschis.

Noi nu încercam să ne menţinem la putere cu orice preţ, de aceea, după venirea noastră la guvernare n-au urmat, aşa cum se aşteptau, nici represalii, nici aresturi, nici tentative de a impune în mod forţat societăţii abordările noastre ideologice. Lupta noastră politică se desfăşura în exclusivitate în câmpul democratic şi al ordinii de drept. Până şi guvernul pe care l-am format nu avea nimic comun cu nuanţele politie, din el făceau parte doar profesionişti şi tehnocraţi. Aprobarea unui cabinet de miniştri fără de partid, – din componenţa lui făcea parte doar un singur comunist, care a fost promovat exclusiv în baza calităţilor sale profesionale, – a stabilizat în cel mai serios mod situaţia politică din ţară. Iar stabilitatea, fie şi una relativă, ne era foarte necesară, deoarece noi deloc n-aveam timp ca să punem în voie lucrurile la cale. Noi nu puteam şi nici n-aveam dreptul să stabilim pentru sine întâietatea şi prioritatea problemelor. Nimic nu putea fi lăsat pentru mai târziu. Pentru noi nu existau probleme mari şi mici, mai importante şi mai puţin importante. Totul era la fel de important: şi facerea ordinii în ţară, şi dezrădăcinarea criminalităţii, şi revenirea la modul de viaţă conform legii, şi nu a noţiunilor banditeşti, şi reabilitarea sferei sociale, şi relansarea economiei, şi renaşterea culturii, ştiinţei, învăţământului. Ambiţiosul scop – salvarea ţării – nu ne oferea alte posibilităţi decât cea de a ne preocupa de toate şi imediat. Şi, totodată, s-o facem ţinând piept criticii dure şi demagogice, dar bine planificate ţintite asupra noastră, să ne facem dare de seamă în faţa alegătorilor, să rezolvăm probleme de politică externă dintre cele mai complicate, treptat scoţând ţara din izolarea ei internaţională, şi nici pentru o zi să nu încetăm încercările de a restabili integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Pentru a ameliora profunda criză sistemică ce cuprinsese întreaga Moldovă erau necesare soluţii nu doar urgente, ci şi infailibile, de abordări neordinare, inovative, creatoare. Şi mai era necesară o administrare în regim manual, sau, cum se obişnuieşte să i se spună astăzi, de un management anticriză. Ceea ce ne-am şi străduit să aplicăm în activitatea noastră. Şi de acum foarte degrabă, pentru întâia oară în anii de independenţă, oamenii au început să simtă că, în sfârşit, în ţară se face vădită munca celor de la guvernare. În locul iresponsabilităţii colective a fostei alianţe, care semăna atât de mult cu cea pe care o avem astăzi, a venit responsabilitatea personală. Puterea din ţară a început să se profileze în trăsături omeneşti cunoscute, ceea ce întotdeauna e un risc colosal pentru cei de la putere. Dar noi cu dumneavoastră niciodată nu ne-am temut de responsabilitate, de risc. Aşa că, într-un termen scurt, starea de lucruri în ţară s-a schimbat în mod radical. Nimeni şi niciodată n-a mai vorbit despre Moldova ca despre un proiect eşuat.

Totalul acestei abordări fără precedent ca dimensiune şi al realizării obiectivelor din respectiva perioadă de timp, l-am apreciat modest: noi am demonstrat că Moldova e capabilă să se dezvolte în mod de sine stătător, ca stat independent şi suveran. Dar în spatele acestei modeste aprecieri a fost, cum se spune, “o muncă de ocnaş” a tuturor celor care au activat în cadrul structurilor statului, o muncă plină de abnegaţie, care i-a solicitat fiecăruia dintre noi, tuturor structurilor partidului, o maximă concentrare profesională şi morală şi, desigur, voinţă politică. Şi anume printr-o asemenea muncă a fost posibil ca, pe parcursul unor luni numărate, să stârpim criminalitatea organizată şi să facem ordine în ţară, să le întoarcem oamenilor încrederea că statul are grijă de ei – de securitatea personală şi de liniştea lor. A fost suficientă doar voinţa politică pentru a obliga structurile de stat să-şi îndeplinească în modul cuvenit obligaţiile de funcţie. Ca urmare, au fost achitate oamenilor restanţele la pensii şi salarii, a fost anulată reforma administrativ-teritorială, revenindu-se la împărţirea ţării pe raioane. În sfârşit, guvernarea a început să funcţioneze în acelaşi ritm ca un mecanism bine reglat.

8 ani de muncă în acelaşi ritm cu ţara

Cifrele seci uneori vorbesc mai mult decât concluziile politice. Şi, pentru a aprecia calea de 25 de ani parcursă de partidul nostru, precum şi cei opt ani de guvernare comunistă, nu putem să nu apelăm şi la ele.

Deci: în cei 8 ani cât ţara a fost condusă de noi, produsul intern brut a crescut de 4,1 ori, sau cu 59 la sută, ceea ce pe cap de locuitor înseamnă o creştere de la 354 de dolari până la 1230. Cât priveşte acest indice, în anul 2008, noi am atins nivelul anului 1991, ultimul an al puterii sovietice în Moldova. Veniturile bugetului consolidat de stat au crescut de 6 ori! Au fost create 327 mii de locuri noi de muncă, ceea ce a permis nu doar să fie scăzut nivelul şomajului, ci şi create condiţii pentru revenirea cetăţenilor Moldovei în Patrie. Astăzi, ca urmare a aşa-numitei guvernări democratice, proeuropene, plecarea peste hotare din nou a devenit pentru mii şi mii dintre concetăţenii noştri o salvare de sărăcie şi disperare.

Timp de opt ani, noi am reuşit să mărim de 6 ori, în calcul nominal, salariul mediu lunar, iar în calcul real – cu 270 la sută. Şi asta în echivalent de dolar. Iar salariul pedagogilor a crescut mai mult de 7 ori, al lucrătorilor medicali – de 8,5 ori.

Doar în perioada de timp din anul 2005 până în 2009, pachetul de servicii medicale garantat de stat a fost dublat. Experienţa noastră în ceea ce priveşte introducerea asigurării obligatorii în medicină a fost studiat la nivel internaţional şi recunoscut drept model pentru întreaga Europă de Est. Noi am apropiat de om serviciile medicale până la distanţa unei mâini întinse. În ansamblu cu măsurile de reabilitare socială imediată, aceste măsuri au produs un efect vizibil: vârsta medie a cetăţenilor Moldovei a crescut de la 67,6 ani în anul 2001 până la 69,4 ani, iar natalitatea, pentru întâia oară în anii postsovietici, a depăşit mortalitatea.

Noi n-am închis nici o şcoală, nici o grădiniţă de copii. Dimpotrivă, nivelul de subvenţionare a sferei educaţiei în această perioadă a crescut mai mult de 6 ori. Din anul 2004, adică din momentul aplicării unei noi redacţii a Codului ştiinţei şi inovaţiilor, investiţiile în cercetările fundamentale s-au mărit de 4 ori, iar salariul savanţilor – de 7 ori.

Salariul mediu pe ţară a crescut de 9,1 ori, iar indexarea lui cu 15-20 la sută se făcea anual. Restanţele la plata pensiilor au fost achitate în totalitate la sfârşitul anului 2001. Noi de asemenea am procedat la restituirea treptată cetăţenilor a acumulărilor bancare din perioada sovietică, care le-au fost luate la începutul reformelor antipopulare.

Realizarea principiului echităţii sociale şi a investiţiilor în Om au devenit posibile datorită faptului că şi capitalul de bază a crescut de 7,7 ori, volumul producţiei industriale, în preţuri comparabile, a crescut de 2,9 ori, al producţiei agricole – de 2 ori, de asemenea au crescut vânzările cu amănuntul – de 3,8 ori, iar cheltuielile bugetului de stat pentru programe sociale s-au mărit mai mult de 9 ori. Cota datoriei externe în raport cu PIB-ul a scăzut de la 60,5 procente până la 12,9 procente. În acest context am putea spune că, de fapt, am scos de pe gâtul statului jugul datoriilor. Acumulările valutare ale Băncii Naţionale au crescut de 5,4 ori. Noi i-am făcut Moldovei ieşire la mare, am construit un port la care am conectat şi calea ferată. Pe lângă acestea, am făcut şi multe altele.

Da, dragi tovarăşi, am reuşit să facem ceea ce părea imposibil: am scos ţara, economia ei şi sfera socială din sclavia datoriilor. Tot ceea ce am făcut – şi majorarea plăţilor sociale, şi gazificarea, şi restabilirea şi dezvoltarea infrastructurii, şi renovarea totală a instituţiilor social-culturale, şi restabilirea monumentelor consacrate eroilor eliberatori, precum şi a lăcaşelor sfinte – toate acestea au fost realizate pe seama mijloacelor noastre. Noi n-aveam de gând să mizăm pe ajutorul instituţiilor financiare internaţionale, cele pe care foştii guvernanţi le socoteau salvatori ai Moldovei. La acest capitol, aveam o cu totul altă poziţie. Noi activam în baza propriilor programe, şi anume asta explică de ce ne-au reuşit atâtea lucruri care până atunci erau în delăsare.

Activitatea noastră se afla sub un control permanent şi drastic atât în interiorul ţării, cât şi în afara ei. Noi, comuniştii, niciodată n-am perceput subvenţionările pentru sfera socială ca pe nişte cheltuieli supărătoare. Pentru noi, investiţiile în om au devenit o normă, o politică de stat. Intrând în graficul achitărilor regulate a plăţilor sociale şi în permanenţă majorându-le pe acestea, am obţinut prin asta un efect economic pozitiv. Ca urmare, economia a început să crească. Îndeplinind şi depăşind angajamentele sociale ale statului faţă de cetăţenii lui, totodată, am stimulat cererea de cumpărare, am asigurat economia cu bani, am pus-o în mişcare, i-am dat un impuls spre dezvoltare. Peste câţiva ani, cunoscându-i lucrările, iar mai târziu într-o discuţie personală cu laureatul Premiului Nobel, Jozeph Stiglitz, ne-am dat seama că, pe cale empirică, noi am acţionat prin metodele pe care le propunea el.

Pentru noi, acesta a fost timpul unor soluţii cutezătoare şi inovative. Noi am descătuşat antreprenoriatul, am înlăturat barierele birocratice, am introdus un “ghişeu unic” pentru înregistrarea noului business, i-am eliberat pe businessmani de tutela excesivă a organelor de control, treptat, am micşorat povara fiscală, în ultimă instanţă reducând până la zero cota de impozit pentru venitul reinvestit. Realizând aceste măsuri, am înfăptuit în totalitate amnistierea datoriilor istorice, acumulate până în anul 2001, ale tuturor subiecţilor economici.

Putem discuta mult în ce măsură corespundeau inovaţiile noastre teoriei clasice. Dar noi ne orientam după faptul că Lenin, iniţiind NEP-ul, la început de asemenea nu a fost înţeles corect de toţi tovarăşii lui de idei. În plus, principalul consta în altceva. În ce scop făceam noi tot ceea ce făceam? Pentru PCRM, scopurile propuse erau crearea unor noi locuri de muncă, extinderea bazei de impunere fiscală, obţinerea unor mijloace suplimentare pentru soluţionarea problemelor sociale. Pe lângă asta, spre deosebire de liberali, noi niciodată nu lăsam lucrurile să meargă de la sine. Statul participa activ la procesele economice, inclusiv în calitate de investitor. Toată ţara reprezenta un şantier enorm. Construiam drumuri, care sunt rezistente şi de nădejde până astăzi, am instalat zeci de kilometri de trasee feroviare magistrale, am gazificat mai mult de 90 la sută din localităţile ţării, am dat un nou suflu dezvoltării oraşelor şi satelor.

“Echipa de înmormântare” de modelul anilor 90, venită la guvernare după noi, a respins planurile noastre. Ei aşa şi n-au înţeles că trecutul nu trebuie să-l scuipi, ci să-l priveşti cu interes. Şi dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi descoperit că, de acum în anul 2006, Moldova era telefonizată în totalitate, iar toate localităţile, toate obiectele din sfera educaţiei şi din cea socială au fost asigurate cu calculatoare şi conectate la Internet. Şi că, doar din anul 2005 până în 2008, pentru construirea apeductelor magistrale şi a reţelelor de distribuţie a apei, din bugetul de stat au fost însuşite peste 700 milioane de lei – mai mult de câteva ori decât în deceniul precedent. Că, timp de opt ani, în Moldova au fost create mai mult de 200 staţii de tehnologii şi maşini, datorită cărora a fost posibilă consolidarea a mai mult de 70 la sută din terenurile agricole, că suprafeţele plantate cu viţă-de-vie s-au mărit de11,5 ori, de livezi – de 7,5 ori, iar ale pământurilor irigate – de 10 ori. Moldova nu mai amintea un pustiu ars de soare şi tot mai mult şi mai mult se apropia de înaltul său standard din perioada sovietică de livadă înfloritoare. Moldova este, din nou, în depresie

Chiar şi o mică parte din aceste realizări i-ar fi făcut onoare oricărei guvernări. Şi pentru oricare guvernare ar fi servit ca un punct de orientare pentru activitatea sa. Din momentul plecării noastre de la conducerea ţării, au trecut mai mult de nouă ani. În aspect temporal, perioada guvernării aşa-numiţilor democraţi şi liberali proeuropeni, precum şi a sateliţilor lor, este comparabilă din punct de vedere statistic cu perioada guvernării noastre. Dar, oricât de mult ar minţi ei, oricât de tare şi-ar trâmbiţa “succesele” la toate canalele lor de televiziune, în realitate, aşa şi n-au reuşit să obţină careva indici cât de cât apropiaţi de cei pe care i-am obţinut noi. Nici într-un domeniu. Moldova din nou a căzut în vâltoarea unei depresii sociale profunde. Deoarece nu deţin capacităţile necesare şi nici profesionalism, ei încearcă să copie câte ceva din experienţa noastră şi să-i ademenească pe unii dintre specialiştii care au lucrat împreună cu noi. Cu toate acestea, nu le reuşeşte nimic! Chiar şi acele planuri de perspectivă şi strategii de dezvoltare pe care le-am lăsat lor noi, ei n-au reuşit să le ducă la bun sfârşit. Cei care astăzi se consideră guvernanţi ai ţării nu sunt capabili să perceapă că, din detalii dispersate, este imposibil să închegi un tablou integru. Pentru că toate trebuie să se îmbine – şi voinţa politică, şi experienţa de administrare, şi viziunea strategică, şi profesionalismul, şi patriotismul, şi echipa bine organizată şi unită, şi încrederea societăţii. Orice s-ar spune, totuşi, politica, cu atât mai mult conducerea statului, nu pot fi un apanaj al diletanţilor. Principalul trebuie să fie un nobil scop social. Pe când ei sunt din categoria diletanţilor care încearcă să-şi ascundă inadmisibila lor incompetenţă în spatele unor rapoarte despre victorii, de fapt, inexistente, în spatele unui piar şi al unor minciuni stupide.

Ei aşa şi nu şi-au dat sama că puterea nu este un scop în sine, premii şi lauri. Că ea, puterea, nu se cuvine percepută ca sursă de îmbogăţire personală, ca mijloc de satisfacere a propriilor ambiţii. Puterea este o enormă responsabilitate pentru destinul ţării şi al fiecărui cetăţean al ei. Şi ea înseamnă nu doar crearea unor posibilităţi pentru păstrarea şi dezvoltarea statului, dar, pe lângă asta, şi soluţionarea numeroaselor probleme cotidiene, scriptice şi nescriptice. Mai simplu spus, puterea nu înseamnă autoadmiraţie şi nici etalare în faţa camerelor de luat vederi, ci o muncă foarte grea de rutină. Autoritatea puterii necesită o confirmare zilnică – nu însă prin cuvinte, ci prin fapte.

Lor, celor ce guvernează ţara astăzi, nu le este dat să înţeleagă că politica, dacă este vorba despre o adevărată politică, nu e un complet de combinaţii, nu e o corupere totală a tuturor – de la deputaţi şi miniştri până la alegătorii de rând. Nu e o permanentă presiune asupra oamenilor şi şantajare a lor. Nu e transformarea unor oameni vii în “zombi”, care pot fi conduşi prin intermediul posturilor de televiziune. În sfârşit, nu e realizarea la infinit în practică a principiului “Împarte şi stăpâneşte!”.

Adevărata politică înseamnă un dialog deschis şi onest cu societatea, căutarea în permanenţă a unui compromis între diferitele pături ale societăţii, descoperirea punctelor de consolidare a societăţii. Scopul politicii nu este de a crea situaţii de conflict, ci de a-i împăca pe oameni. Ca în societate să fie pace şi bună înţelegere, ci nu dezbinare şi duşmănie.

Renunţând la aceste, – pentru noi absolut fireşti, – principii politice şi principii de construire a statului, care pornesc chiar de la începuturile ideologiei comuniste, ei, cei ce deţin puterea, au născut ruşinosul fenomen al statului capturat, aşa cum a devenit ţara noastră de la 2010 încoace. În statul capturat nu există loc nici pentru controlul societăţii asupra puterii, nici pentru legătura inversă între putere şi societate. În statul capturat, iniţiativa civică este blocată, la fel precum şi activitatea institutelor democratice. În statul capturat, activitatea guvernării este lipsită de o apreciere publică obiectivă, cu atât mai mult – de o autoapreciere adecvată. Statul capturat este un stat corupt în totalitate, deoarece aparenţa stabilităţii este susţinută nu de activitatea lui eficientă în numele binelui ţării şi al poporului, ci exclusiv de bani. Statul capturat este un stat dictatorial, deoarece întreaga lui activitate este direcţionată la păstrarea sa. În sfârşit, statul capturat este un stat muribund, deoarece lipsa unor scopuri de importanţă naţională, a unui principiu de consolidare, a unui orizont planificat, în mod automat transformă viitorul ţării într-o ficţiune, îl condamnă la o moarte lentă şi chinuitoare. Şi noi avem motive serioase şi întemeiate să afirmăm că acest lucru se face în mod conştient. Că Moldova, cu multiseculara sa istorie, cu întreg poporul ei multinaţional sunt doar o monedă de schimb cu care uzurpatorii îi vor plăti cu plăcere pe ocupanţii de peste Prut şi din Europa pentru garantarea inviolabilităţii lor personale şi pentru păstrarea bunurilor jefuite.

Pe parcursul a opt ani, noi cu dumneavoastră am demonstrat că politica şi conducerea statului pot fi altfel.

Pentru întâia oară, conducerea ţării nu-i împărţea pe oameni în ai săi şi în străini, depunând toate eforturile ca să formuleze şi să traducă în viaţă nu o agendă de partid, îngust-politică, de confruntare, ci una naţională, care să consolideze întreaga societate.

Aş vrea să mai adaug că, având chiar şi majoritatea constituţională, noi nici o dată n-am încercat să supunem intereselor noastre Legea Supremă a statului. Noi pe bună dreptate am considerat că invariabilitatea textului Constituţiei este una din garanţiile de nădejde ale stabilităţii în stat. Astăzi, la ordinul conducerii corupte şi prin dictarea uzurpatorilor, Constituţia o ciopârţesc nemilos cinci cetăţeni care s-au vândut României, ei fiind membri ai Curţii Constituţionale.

Anume nouă ne-a fost destinat să înfăptuim şi un adevărat progres în politica externă a Republicii Moldova. Demonstrând o deschidere spre integrare, în cadrul CSI am reuşit să semnăm, să ratificăm şi să implementăm mai mult de 150 de documente. Am creat o bază stabilă şi trainică pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale moldo-ruse. Pe 19 noiembrie, 2001, Preşedintele FR Vladimir Putin a semnat Tratatul politic de bază de prietenie şi colaborare, în care relaţiile noastre cu Rusia au fost calificate ca parteneriat strategic. Da, noi am lucrat activ cu organizaţii europene, şi am făcut-o, în primul rând, în scopul modernizării în domeniul legislaţiei, al relaţiilor sociale şi interetnice, al standardelor sociale. Noi am pregătit tot necesarul pentru semnarea unor acorduri privind patru libertăţi europene – libertatea deplasării persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Noi am obţinut un regim de comerţ asimetric cu ţările UE şi acesta ne-a ajutat să mişcăm înainte nu numai dezvoltarea economiei autohtone, ci şi să folosim la maxim situaţia noastră geo-economică.

Dar, preocupându-ne de problemele modernizării europene, noi niciodată nu uitam de partenerii noştri tradiţionali. Anume nouă ne aparţine ideea reformării Comunităţii Statelor Independente. Cu regret, această propunere, care a trezit şi interesul Preşedintelui Rusiei, aşa şi a rămas nerealizată. Sperăm că nu pentru totdeauna.

Conducând ţara, noi am reuşit să luptăm eficient împotriva corupţiei. Activitatea noastră în scopul stârpirii corupţiei a fost apreciată de cei mai exigenţi şi părtinitori experţi şi organizaţii internaţionale. În particular, în cadrul programului “Provocările Mileniului”. În hotărârile Congresului VII al partidului se conţinea propunerea de a definitiva lupta împotriva corupţiei. Printre aceste hotărâri era şi cea care presupunea alegerea unui şir întreg de funcţionari, inclusiv şefi de poliţie, judecători, printre care şi judecători ai Curţii Constituţionale, dar, ceea ce este important, şi a dreptului ca aceştia să fie revocaţi. Organizarea unui total control obştesc asupra acţiunilor întreprinse de putere la toate nivelurile urma să lipsească corupţia de un mediu propice pentru activitatea ei.

Noi prin toate mijloacele posibile am încercat să apropiem timpul soluţionării definitive a problemei transnistrene, chiar dacă, în această privinţă, nu toate ne-au reuşit. Totuşi, am reuşit să ridicăm considerabil nivelul de încredere între locuitorii ambelor maluri ale Nistrului, să rezolvăm un şir de probleme vitale şi, pentru întâia oară timp de mulţi ani, să lansăm în Transnistria câteva programe sociale. Noi am readus businessul transnistrean în spaţiul juridic al Republicii Moldova. Anume în această perioadă, majoritatea populaţiei din regiune a preferat să aleagă cetăţenia moldovenească.

Noi am stabilizat nu numai situaţia social-economică din ţară, dar şi situaţia interetnică, am obţinut în societate o pace civică statornică. Concepţia politicii naţionale adoptată de noi proclama diversitatea etnică şi lingvistică drept principiu de bază, o valoare necondiţionată a Moldovei şi o resursă strategică a ei. Unitatea civică, formarea naţiunii civice moldoveneşti a creat un excelent mediu social pentru unire în numele progresului, dezvoltării şi făuririi.

Soluţionând cele mai complicate probleme de politică externă, ultimul cuvânt noi întotdeauna îl lăsam pe seama Moldovei. Da, pentru noi existau anumite autorităţi, dar nu existau stăpâni. Noi am demonstrat că şi o ţară mică are dreptul la poziţia sa proprie, la apărarea intereselor sale. La propria mândrie naţională, ea fiind şi sinonim al independenţei. Şi toate aceste măsuri importante se asociau doar şi în exclusivitate cu politica promovată de PCRM.

Şi toate acestea nu puteau să ni le ierte. Şi nu ni le-au iertat acele forţe, – atât din interiorul ţării, cât şi de peste hotare, – care nu doreau atunci şi nu doresc nici acum să vadă Moldova stat puternic, autosuficient, dezvoltat, paşnic, cu alte cuvinte – stat independent suveran. Acele forţe care nici nu se gândesc să ascundă că scopul lor este nimicirea statalităţii Moldovei. Anul acesta, când ei cu toţii trâmbiţează la toate colţurile despre centenarul aşa-numitei uniri, noi avem posibilitatea să ne convingem definitiv de asta. Din acest punct de vedere, tentativa de lovitură de stat din 7 aprilie, 2009, care s-a produs sub drapele şi lozinci româneşti, după încă o impunătoare victorie a noastră la alegeri, era anticomunistă nu în mod abstract. Ea era ţintită direct asupra PCRM, care niciodată şi în nici un fel de împrejurări n-a scos Patria în vânzare şi care a făcut tot ce i-a fost în puteri pentru consolidarea adevăratei suveranităţi a Moldovei. Noi în repetate rânduri revenim la acea zi, dar mai spun o dată: dacă atunci, la 7 aprilie, 2009, noi nu ne-am fi reţinut, nu am fi rezistat, dacă ne-am fi lăsat provocaţi, dacă s-ar fi făcut vărsare de sânge, Moldova acum ar duce o viaţă mizeră ca provincie a României.

Noi, comuniştii, avem, din nou, responsabilitatea imensă pentru soarta ţării!

Pentru Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, păstrarea şi dezvoltarea statalităţii întotdeauna au constituit principalul scop în întreaga lui activitate pe parcursul a 25 de ani. Şi acum, când, după 9 ani, trecând din nou în opoziţie, noi am ridicat poporul la apărarea simbolicii comuniste, am luptat nu numai pentru istoria partidului nostru, ci şi pentru seceră şi ciocan, nu numai pentru dreptul de a ne numi comunişti, ci şi împotriva creării unor mecanisme juridice care să permită declararea Moldovei ca stat ajuns în stare de faliment. Şi când am protestat împotriva semnării Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, am protestat, în primul rând, împotriva trecerii de facto a ţării în administrare din exterior. Toţi aceşti ani noi luptăm împotriva regimului nu pur şi simplu pentru că ne aflăm faţă de el într-o opoziţie ireconciliabilă, ci pentru că acest regim, prin fiecare acţiune de trădare a sa, în mod absolut conştient vrea să obţină o înfrângere totală a statului moldovenesc, de aceea conduce ţara spre un punct mort, împingând-o în prăpastia nefiinţei

Începând cu aprilie, 2009, şi până astăzi, poporul Moldovei a avut suficiente posibilităţi să vadă şi să se convingă ce înseamnă alternativa guvernării comuniste. Alternativa guvernării comuniste nu este nici pe departe o putere mai democratică, mai responsabilă şi mai progresistă.

Această alternativă înseamnă dezmăţ în toate, haos administrativ şi fărădelege, incompetenţă strigătoare la cer a guvernului; degradare economică şi depresie socială, nimicirea sferelor educaţiei şi sănătăţii, corupţie în toate structurile puterii şi, în primul rând, în cea politică.

Alternativă a guvernării comuniste înseamnă hoţie de necrezut după proporţiile şi neruşinarea sa: furtul faimosului miliard este doar partea văzută a aisbergului a acestei jefuiri impertinente a poporului, care durează de acum nouă ani de-a rândul.

Alternativă a guvernării comuniste este uzurparea puterii şi dictatura, o drastică cenzură ideologică, închiderea mass-media care nu e pe placul celor de la putere, nimicirea de facto a institutelor democratice, lichidarea principiului de separare a puterilor.

Astăzi, puterea legislativă, executivă şi judiciară slujesc şi se supun clicii guvernante, ci nu poporului şi statului.

Alternativă a guvernării comuniste înseamnă dezbinarea societăţii după criteriile geopolitic, etnic, regional şi lingvistic, dezbinare fiind provocată şi aţâţată de putere.

La aceasta participă activ, sprijinind clica uzurpatoare şi aflându-se la întreţinerea ei, mincinoasa, aşa-numita opoziţie de stînga, în frunte cu preşedintele neconstituţional şi cu partidul socialiştilor furat de el.

Alternativă a guvernării comuniste este discreditarea intenţionată a statului şi a institutelor lui, dezrădăcinarea patriotismului, suprimarea imunităţii statale a fiecărui cetăţean, a întregii noastre societăţi.

Iar asta înseamnă că anume nouă, comuniştilor, din nou ne revine colosala responsabilitate pentru destinul ţării noastre. Şi asta deoarece, conform celei mai elementare logici, alternativă a tuturor proceselor negative pe care le-am enumerat mai sus poate fi în exclusivitate doar guvernarea comunistă. Tovarăşi!

În această zi luminoasă şi semnificativă pentru istoria partidului nostru şi pentru fiecare dintre noi, să nu vorbim mai mult despre lucruri dificile şi grave.

Da, în acest sfert de secol, am comis şi greşeli, îndeosebi în munca cu oamenii. Da, ne-am confruntat cu fapte de trădare. Dar tot ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici. Şi noi nu pur şi simplu am supravieţuit. Încercările ne-au călit, ne-au ajutat să ne unim. Unui singur laş i se contrapun mii de comunişti oneşti şi cumsecade. Ei nu cedează în faţa şantajului şi nu se vând pentru bani. Ei rămân neînvinşi chiar şi atunci când sunt ameninţaţi, când împotriva lor se deschid dosare penale, când sunt alungaţi de la locurile lor de lucru şi lipsiţi de mijloace de existenţă. Carnetul nostru de partid şi numele nepătat s-au dovedit a fi mai importante decât ameninţările, represaliile şi încercările de corupere. Astăzi, aceşti tovarăşi sunt aici, în această sală. Şi eu din tot sufletul vreau să le exprim recunoştinţa mea pentru fapta lor eroică pe care o săvârşesc zi de zi.

Dragi tovarăşi!

Chiar dacă am reuşit să parcurgem o cale glorioasă şi lungă de 25 de ani, e prea devreme să ne dedăm amintirilor. Dezvoltarea, după cum se ştie, se produce în spirală. Astăzi, după 25 de ani, totul se repetă din nou.

Deci, să ne strângem rândurile, ca să putem simţi umărul de nădejde al tovarăşului de luptă şi – înainte, fără nici o teamă, fără nici o îndoială, deoarece n-avem de ce să ne temem şi nu avem de ce să stăm la îndoială. Înainte, la lupta noastră, care nu va fi ultima, dar va fi una decisivă. Pentru Patrie, Pentru Moldova!

Istoria de 25 de ani a Partidului Comuniştilor a rămas în urma noastră.

Activitatea Partidului Comuniştilor continuă!

Trăiască Patria noastră – Republica Moldova!
Trăiască poporul moldovenesc multinaţional!
Trăiască Partidul Comuniştilor din Republica Moldova!

• Vezi și
• Link-uri

• Partidul Comuniștilor din Republica Moldova la alegerile parlamentare din 2019
• Referendumul republican consultativ din 2019 (opțiunea “Contra”)

• Site-ul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova
• Ziarul “Comunistul”